Cuvinte bătrâne: spân

În linia lui brânză, viezure, strugure şi a altor cuvinte din substrat, se înscrie şi spân. Originea lui se pierde în vechea Europă, mai precis în greacă (spanos), dar cu răspândire şi în alte limbi vechi, ca albaneza sau limbile slave.

Forma albaneză spărk pare înrudită cu spârc, din română - copilandru -, făcându-ne să vedem suprapuneri de sensuri şi de cuvinte care s-au amestecat în timpuri ceţoase. Şi ca să fie clar, asta n-am spus-o eu, ci Philippide, Originea românilor, volumul II.

 În tot cazul spânul a făcut carieră, fiind singular în basme, ca tip efeminat şi perfid, faimă pe care şi-a câştigat-o prin faptul că neavând barbă, păstra aparenţe de copil, inducându-te în eroare, făcându-te să-l crezi inocent, când de fapt el stătea tihnit la umbra feţei lui de mironosiţă, gata să clocească rele şi murdării.

N-are păr pe faţă, iar într-o lume de bărboşi pare căzut din cer, e o apariţie posibilă, o femeie ciudată sau un bărbat improbabil, e unisex, e la graniţă, între lumi.

Despre răutăţile spânului există numeroase poveşti, toate arătându-ni-l ca pe un om foarte convingător. Te roagă să cobori într-o fântână şi te-ai şi dus, îţi spune să tai coarnele unui animal şi te supui imediat. Puterea lui de convingere e neomenească ţine de vrăjitorie şi de  ochii pe care ţi-i înfige în creier. El este Ganimede, adolescentul fermecător, căruia nici măcar Zeus nu i-a putut rezista.

Dar desigur chiar şi spânul are complexe, nu este mulţumit de efeminarea sa, din care cauză visează ziua şi noaptea să-i crească barba - de unde şi numeroasele proverbe legate de temă.

Nici tratatele de medicină nu l-au ocolit.

Un astfel de  bărbat, căruia nu-i creştea barba, trăia în Bucureşti, pe la finele auritului veac al 18-lea. Numele lui era Luca, mângâiat  Lucache,  vânzătorul de sticleţi, despre care am mai vorbit în Manuscrisul fanariot.

Faptul că era spân nu l-ar fi deranjat prea mult, dacă n-ar fi început şi să chelească. În plus Lucache nu avea nici visele adevăraţilor spâni din poveste şi nici potenţialul lor fabulatoriu. Era doar un iubitor de sticleţi, şi-şi dorea ca fiecare om să aibă în casa lui măcar o astfel de pasăre.

Odată a dat peste el un tip, care i-a vândut o carte, o copie tradusă a unui tratat de medicină, intitulat Geopoponicon, apărut la anul 1647 în Veneţia, semnat de călugărul Agapios, cunoscut şi ca doctorul Athanasios Lando. Trebuie să vă spun că această carte, tradusă parţial, se bucura de mare popularitate la Bucureşti, lumea comandând adesea copii după ea, la preţul de 2-3 taleri.

Printre alte multe prescripţii miraculoase, aici se putea citi şi-o reţetă pentru creşterea părului, în special, ca remediu la chelie, dar şi pentru spânul Lucache.

Iată cum suna reţeta: Mai întâi trebuie să găseşti un un pantof de femeie, purtat la greu, trecut prin multe. Dacă l-ai găsit, rupe-i talpa, decupează partea dinspre călcâi şi arde-o pe vatră, iar cenuşa ei amestec-o cu ulei şi dă-te pe chelie cu ea.

Având mare încredere în cărţi, Lucache a pornit în căutarea pantofului fermecat, crezând că trebuia să convingă o femeie să-i cedeze pantofii. Iar femeile nu se lăsau convinse cu una cu două, chiar dacă participau formal la idealurile spânului vânzător de sticleţi.

 În plus, pentru creşterea părului nu era suficient un singur pantof.

Şi-aşa a ajuns Lucache să-şi petreacă vremea în compania pantofilor, iar cu timpul să ţină şi un fel de jurnal al nenumăratelor tălpi arse în numele ştiinţei. Trecea din casă în casă, purtând o colivie cu păsări, şi ieşea de acolo cu câte un papucel, dar şi cu amintirile unor aventuri galante, uneori cu sufletul frânt, alteori ca un cocoş ţanţoş.

Şi au trecut anii. Părul nu i-a crescut, dar  în urma lui au rămas eforturile de curtezan, şi fericirile unor femei care l-au iubit sincer. Şi chiar mai mult, un romanţ al pantofilor din Bucureşti: înalţi, lipsiţi de podoabe, purtaţi de picioarele slăbănoagelor, cu pampoane, buni pentru bondoace focoase, maro, pentru babe, din piele de şarpe, pentru roşcate, din catifea ori cu feţe de satin, brodat cu mărgele, potriviţi pentru mutrişoarele mofturoase, papuci pentru mitocance, ghete fine pentru fete de gheaţă, botine pentru foste călugăriţe, fugite din mânăstire, pantofi cu catarame nemţeşti, de purtat la vreme de văduvie, saboţi pentru zarzavagioaice şi mai ales iminei pentru lumea din mahalale. Iar toţi aceşti pantofi au avut un singur vis toată viaţa, moştenit de la stăpânele lor, ca într-o zi friguroasă de iarnă să le intre pe uşă un spân cu sticleţi.