M-am gândit că nu sunt de pe-aici şi mi-am adus aminte că, acum aproape un an, câinii vagabonzi din Bucureşti au dispărut. Peste noapte. Literalmente peste noapte, pentru că seara erau şi dimineaţă nu mai erau.

Au dispărut câinii din centru. Câinii din cartiere, dintre blocuri, dintre case, din parcuri. A dispărut şi câinele din faţa parchetului care m-a muşcat de picior cu ani în urmă şi care îşi făcea veacul acolo.

Ăsta, desigur, nu e un lucru rău. Însă, odată cu el, s-a petrecut ceva ciudat. Mai exact, nu s-a petrecut ceva obişnuit. Nicio televiziune sau gazetă nu a urlat, nicio emisiune de ştiri nu a prezentat imagini şocante, nu a apărut pe post nicio gospodină care să-şi smulgă părul din cap. Nicio mamă adoptivă de câini nu a ajuns în pragul sinuciderii. Nu s-a vărsat nicio lacrimă şi, mai ales, nu s-a spus niciun cuvânt. Nimic.

Nicio asociaţie cu două sau mai multe picioare nu a protestat în numele drepturilor câinilor vagabonzi. Nimeni n-a văzut nimic. Locuitorii vigilenţi ai cartierelor de blocuri suprapopulate care îngrijeau maidanezul scării au dormit. Hingherii implicaţi în acţiune nu au suflat o vorbă, nu au vândut o informaţie. Aproape că nimeni n-a observat volatilizarea concitadinilor noştri.

Mă gândesc la dosarele cu oameni muşcaţi, omorâţi şi mâncaţi de câini vagabonzi în Bucureşti, lucrate la parchet şi poliţie: un beţiv atacat, pus la pământ şi mâncat de viu, un boschetar muşcat de gât până la sugrumare, un japonez care a sângerat până la moarte în urma unei astfel de muşcături, o femeie a străzii prinsă beată pe o bancă. Mai recent, un copil omorât de câinii vagabonzi într-un parc.

De fiecare dată vocile de mai sus s-au făcut auzite într-o manieră aproape halucinantă. De fiecare dată asociaţii şi persoane particulare au vociferat şi cuvântat violent în numele animalelor necuvântătoare, gata să-i adopte pe câinii ucigaşi. Ştirile, emisiunile şi dezbaterile păreau să nu aibă niciun sfârşit. Şi niciun rezultat practic. Autorităţile arătau incapabile de acţiune şi depăşite de situaţie.

Dar iată că s-a putut cumva. Şi e bine că s-a putut. Mi se pare firesc să nu existe câini vagabonzi pe străzile oraşului. Dar tot atât de firesc mi se pare ca atunci când câinii vagabonzi sunt ridicaţi de pe străzi, să existe voci – fie că sunt asociaţii sau persoane particulare - care să protesteze. Cu atât mai mult cu cât au făcut-o cu alte ocazii. Muţenia unanimă mi se pare nefirească.

De mult, la o lecţie de criminalistică am învăţat despre concluziile pe care le poţi trage din faptele negative. Era dat următorul exemplu: într-o noapte, un hoţ sau un ucigaş intră în curtea şi casa victimei păzite de câini. Toţi martorii spun că în liniştea nopţii nu s-a auzit niciun lătrat. Este un fapt negativ din care putem trage concluzii. Câinii îl cunoşteau pe făptaş şi, fără să-l latre, au dat din coadă pe lângă el. Sau câinii au fost adormiţi.

Sau uneori, pur şi simplu, nimeni nu latră.