Cutremurătoarea spovedanie a unui torţionar: "În sinea mea jubilam văzându-i cum tresăreau de frică atunci când intram pe secţie"

Cutremurătoarea spovedanie a unui torţionar:

Fostul torţionar Ioan Chertiţie îşi recunoaşte vina şi se declară scârbit de faptele sale din trecut

Fost gardian în închisorile comuniste, în perioada 1982-1992, Ioan Chertiţie îşi recunoaşte atrocităţile şi povesteşte cum îi tortura pe deţinuţi. Torţionarul se „spovedeşte“ în faţa opiniei publice, dar le şi dă un sfat şi celor care de mai bine de 20 de ani nu vor să recunoască ororile din perioada comunistă.

Ioan Chertiţie, un băimărean de 55 de ani, este primul gardian de închisoare comunistă care mărturiseşte public nenorocirile pe care le-a comis în penitenciar. Comparându-l cu oameni politici care neagă şi acum lucruri întâmplate înainte de 1989 şi chiar la revoluţie, fostul miliţian pare să le dea un semnal celor care trebuie „să se cureţe interior". Fie că este vorba de oameni politici importanţi, ca Ion Iliescu, sau de complici ai celor care au ascuns istoria adevărată de acum 20 ani, toţi sunt datori să recunoască simplu: „Am greşit!".

Fostul miliţian Ioan Chertiţie a publicat o carte în anul 1992, „Confesiunile unui gardian", în care mărturisea tot ce a făcut cu deţinuţii în 10 ani de muncă. Fie că e vorba de criminali, hoţi sau chiar bătrâni care ajungeau după gratii pentru că-şi tăiau viţelul din curte, Chertiţie avea acelaşi leac: „negrocalminul", bastonul de cauciuc cu ajutorul căruia îi smintea în bătaie.

Fascinat de puşcărie

Fiu de muncitor, cu mama casnică, bolnavă şi atinsă de o gravă paralizie, Ioan Chertiţie locuia într-o casă situată în Satu Nou se Sus, peste drum de un loc viran. Avea doar şase ani când au demarat lucrările la Puşcăria Baia Mare. Mărturiseşte cu ochii încărcaţi de emoţie că punea mereu întrebări incomode părinţilor în legătură cu ce se face peste drum. „Curiozitatea mea de copil neastâmpărat nu a fost niciodată satisfăcută. Voiam să văd, să ştiu ce se întâmplă dincolo de sârma ghimpată. Simţeam o atracţie inexplicabilă să ştiu ce este acolo", povesteşte fostul gardian.

La scurt timp l-a cunoscut pe Csaba Barabas, băiatul comandantului penitenciarului, care era de aceeaşi vârstă cu el şi cu care a devenit foarte bun prieten. Csaba a fost biletul lui Chertiţie de trecere dincolo de sârma ghimpată. Pentru că era cel mai bun prieten al fiului comandantului, copilul Ioan Chertiţie avea „verde" să intre în penitenciar după bunul lui plac. „La un moment dat am ajuns să vizionez filme împreună cu cei mai periculoşi deţinuţi. Îmi amintesc şi acum caravana verde cu perdele galbene care aducea filme pentru deţinuţi şi militarii în termen care asigurau paza în perimetru", explică torţionarul.

Pentru că îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în incinta penitenciarului, Ioan Chertiţie a devenit copilul de trupă al militarilor în termen: mânca la popotă împreună cu aceştia, mergea la şcoala de acolo şi, de cele mai multe ori, chiar dormea în dormitorul militarilor.

A simţit gustul durerii pe pielea lui

Pentru că locuia la mai puţin de 10 metri de închisoare şi tatăl lui era un viticultor iscusit, ofiţerii superiori veneau la ei în curte să cumpere vin şi să stea la taclale. „Îşi povesteau grozăviile pe care le făceau cu deţinuţii şi chiar făceau demonstraţii. Îmi amintesc şi acum primul baston pe care l-am primit în palmă în cadrul unei asemena demonstraţii şi nu voi uita niciodată durerea", spune Chertiţie.

La un pas de grozăviile care se petreceau dincolo de sârma ghimpată care înconjura puşcăria, fostul gardian recunoaşte că mintea lui de copil nu vedea partea mizerabilă şi nici grozăviile care se petreceau acolo. Pentru el era valabilă doar tentaţia de a gusta din „fructul interzis", de a fi privilegiat că poate intra acolo, că-i poate fi satisfăcută curiozitatea de copil.

A vrut să ajungă fotbalist

Rămas orfan de mamă la nici 14 ani, a fost nevoit să renunţe la şcoală. Dar şi la vizitele dese în penitenciar. „Ţineam legătura cu militarii, dar nu mai puteam să dorm acolo. Eram deja prea mare şi în cazul unui control inopinat de la Bucureşti s-ar fi pus prea multe întrebări", continuă acesta.

Chertiţie îşi dorea o carieră în fotbal, dar nu avea bani ca să se întreţină în şcoală şi se antrena la Minerul Baia Mare. În paralel cu antrenamentele la fotbal, adolescentul frecventa şi cercul de Teatru din cadrul Casei Pionierilor unde era considerat o mare speranţă. Chiar dacă era foarte bun la învăţătură, condiţia materială a familiei l-a silit să aleagă în viaţă.

Înainte de a împlini 16 ani îşi căuta deja un loc de muncă şi singurul loc unde a fost acceptat a fost „Moara de Grâu" din Baia Mare, unde şeful l-a momit cu promisiunea că îl trimite la Craiova la şcoala de ucenici morari. A făcut parte din lotul de juniori al Universităţii Craiova unde i-a avut drept colegi pe Piţurcă, Giolgău, Cămătaru şi Boldici. „N-a fost destinul meu să rămân. Am simţit mereu cum o mână misterioasă îmi răsfoieşte filele inimii. Peste ani şi ani mi-am dat seama că acea mână este «mâna străpunsă de cuie»", spune Chertiţie.

„Iar sârmă ghimpată, iar puşcăriaşi..."

Fostul torţionar îşi  aminteşte de sentimentele amestecate pe care le avea în acea vreme, de faptul că simţea o plăcere aproape sadică să omoare păsări cu praştia pentru pisica familiei. Chertiţie spune că toate „cele rânduite de Dumnezeu" pentru el în cei 55 de ani de existenţă au avut un scop. Toată existenţa lui s-a învârtit în jurul penitenciarului. „Înainte de a fi încorporat era deja rezolvat să merg la Zalău să joc la echipa Victoria Zalău, dar nici acum nu-mi explic cum am fost trimis la Constanţa, la Batalionul de Securitate care asigura paza penitenciarului Mamaia Sat. Iar sârmă ghimpată, iar puşcăriaşi", spune fostul torţionar. Întors la Baia Mare a continuat să joace fotbal în echipa procuraturii, iar în paralel s-a angajat la Mina Baia Sprie, unde a lucrat timp de trei ani.

Torţionar la 22 de ani

Avea 20 de ani când i s-a propus un post ca gardian la Penitenciarul din Baia Mare. La 1 septembrie 1982, la doar 22 de ani, a fost făcut membru de partid, pentru că avea origine „socială sănătoasă", şi a fost angajat prin încadrare directă la penitenciar ca sergent major. A urmat un curs de trei luni la Bucureşti, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. Îşi imagina munca de reeducare romanţat şi spune că a avut un şoc în momentul în care a fost pus în faţă cu realitatea. „Oare noi educatorii nu suntem ca nişte medici care stăm la căpătâiul unui bolnav cu speranţa că într-o zi se va însănătoşi?", spune fostul gardian. A început cu munca de jos, în postul de santinelă. Avea două ore de post şi câte o oră de pauză, oră în care era trimis de ofiţerul de serviciu să ajute supraveghetorul la plimbarea deţinuţilor. 

Ioan Chertiţie (rândul de sus, al doilea din stânga), alături de foştii colegi gardieni  Foto: Arhivă Personală



Umilit de unul dintre colegi, plutonierul Şchiopu, în faţa puşcăriaşilor pentru că nu a vrut „să-i frece" cu comenzi şi trimis înapoi în foişor, Chertiţie mărturiseşte că şi-a luat „masca" de dur. A  început să exerseze în timpul postului comenzile văzute la colegii care chinuiau deţinuţii.  „Dorinţa mea de a ajunge pe secţie devenise nemărginită. În ora liberă, după ce coboram din foişor, fără să mă trimită nimeni, eram prezent în curtea de plimbare.

Vedeam în toţi deţinuţii pe cei mai periculoşi duşmani. În fiecare zi eram îndoctrinaţi cu ideea asta, iar acum efectul se produce asupra mea. Aveam deplina convingere că toţi cei care poartă haina vărgată merită tot dispreţul, deoarece nu sunt altceva decât pleava sănătoasei noastre societăţi. În tainica singurătate a nopţilor petrecute în foişor, ajunsesem să aştept cu speranţă  şi nerăbdare marea întâlnire cu hoţii pe secţiile de deţinere", explică Ioan Chertiţie.

Disperat de eticheta pusă de colegi cum că ar fi „molâu", Chertiţie şi-a schimbat comportamentul faţă de deţinuţi şi în scurt timp a fost numit supraveghetor pe secţia de deţinere. „Ceea ce îi intriga cel mai mult era faptul că dintre toţi supraveghetorii numai eu devenisem atât de zelos. Din acest motiv au început să mă urască. Simţeam asta din privirile şi gesturile lor, dar în sinea mea jubilam, văzându-i cum tresăreau de frică atunci când intram pe secţie. Mă simţeam un fel de Dumnezeu", mărturiseşte Chertiţie.

"Vedeam în toţi deţinuţii pe cei mai periculoşi duşmani. Aveam deplina convingere că toţi cei care poartă haina vărgată merită tot dispreţul, deoarece nu sunt altceva decât pleava sănătoasei noastre societăţi."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

"Am simţit mereu cum o mână misterioasă îmi răsfoieşte filele inimii. Peste ani şi ani mi-am dat seama că acea mână este «mâna străpunsă de cuie»."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

Istoria închisorii

Penitenciarul Baia Mare a fost construit între anii 1956-1959, în zona numită "Valea Borcutului", având, în prima fază, 20 de barăci, cu o capacitate de 1.000-1.200 de deţinuţi. Iniţial o secţie a Penitenciarului Satu Mare, locul de detenţie din Maramureş a fost recunoscut oficial prin decret prezidenţial, la 1 octombrie 1973.

Trezirea la realitate şi mărturisirea păcatelor

Într-o zi, Chertiţie escorta mai mulţi deţinuţi la Tribunalul Judeţean Maramureş şi, în timp ce asista la îmbarcarea deţinuţilor încătuşaţi doi câte doi, din mâna unei femei blonde s-a desprins un copilaş de şase sau şapte ani. „Eram cu pistolul-mitralieră în poziţie de tragere, când pruncuţul a trecut pe lângă mine. Puteam să-l opresc cu uşurinţă, dar am rămas nemişcat. Puiul de om s-a apropiat de un deţinut care tocmai se pregătea să urce în dubă. L-a prins cu mânuţa de mâneca zeghii, apoi s-a agăţat de cătuşe plângând „«Te iubesc tăticule! Te iubesc... Vin şi eu cu tine...»", spune fostul gardian.

Imagine din perioada în care se declara „fascinat de puşcărie“



La scurt timp, a urmat un al doilea moment, la fel hotărâtor pentru Chertiţie. Din funcţia de supraveghetor trebuia să lectureze toate scrisorile primite de deţinuţi de la familie şi lectura unei recipise scrise de un copil tatălui aflat în detenţie l-a determinat să-şi schimbe comportamentul. „Mi-a atras atenţia în mod deosebit, o scrisoare la finalul căreia o fetiţă a scris cu o mânuţă tremurătoare cele mai tulburătoare cuvinte pe care le-am citit vreodată: «Dragul meu tătic, afară a început să ningă, iar tu de ce nu vii să ne jucăm cu zăpadă?». În seara aceea am simţit că încet, încet, masca de ceară a gardianului dur, feroce, neîndurător, începe să se topească. În seara aceea, toate lucrurile în care am crezut s-au răsturnat într-o secundă. Dintr-odată am simţit că mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut", continuă Chertiţie.

 „S-a trezit în mine sentimentul de libertate, voiam să văd ce este dincolo de sârma ghimpată. Para­doxal, de mic copil mi-am dorit să văd ce este în interiorul acelei sârme, iar spre finalul carierei mi-am dorit să văd ce este în afară", mai adaugă torţionarul. Îndemnat de unul dintre foştii deţinuţi, Vasile Dragomir, a scris în 1990, pe vremea când încă era gardian la Penitenciarul Baia Mare, cartea „Confesiunile unui gardian", care a fost reeditată de cinci ori de atunci, şi pe care a lansat-o în 1992, când şi-a încheiat cariera.

Sfaturi pentru cei ca el

Scârbit de tot ce a făcut, după ce o perioadă de câţiva ani a dus o viaţă destrăbălată, a făcut parte din mafia alcoolului şi a fost chiar el alcoolic, Ioan Chertiţie s-a întors către Dumnezeu. „Domnul îţi trimite semne. Infractorii adevăraţi sunt, de fapt, în libertate, nu după gratii",  spune fostul gardian. În anul 2006, a făcut parte din comisia care a deshumat osemintele lui Iuliu Maniu la Sighet şi spune că a fost profund uimit şi mâhnit că gardienii de acolo nu au avut curajul să spună ce s-a întâmplat în acel penitenciar.

 „Eu am recunoscut cu francheţe că am fost produsul acelui sistem comunist. Mesajul meu către clasa politică actuală este următorul: Curăţaţi-vă interior prin mărturisire", spune torţionarul şi adaugă unul dintre citatele lui favorite din Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steindhardt: „Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce. Ca să te poţi răstigni şi elibera trebuie mai întâi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public şi să recunoşti: Am fost un  porc".

Chertiţie recunoaşte că a trăit într-un sistem şi a vrut să fie produsul lui. A avut puterea să recunoască şi să spună:  „Mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut". De la Revoluţia din decembrie 1989 au trecut aproape 21 de ani, iar de la primele mineriade 20 de ani. Responsabilii de atunci tac, păzesc încă secretele sistemului şi nu spun nici măcar: „Iertare, am greşit!".

"Toate lucrurile în care am crezut s-au răsturnat într-o secundă. Dintr-odată am simţit că mi-e scârbă de mine şi de tot ceea ce-am făcut."
Ioan Chertiţie
fost torţionar

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: