În România, principalul motiv invocat pentru a nu trimite copiii la şcoală este sărăcia. Familia consideră că lipsa banilor pentru a cumpăra haine, pantofi, rechizite sau un pachet de mâncare este un motiv suficient să omori copilăria celui care are nevoie să-l ajuţi să-şi atingă potenţialul maxim de dezvoltare. În loc să se ducă la şcoală, şi acolo să înveţe să devină „om mare“, indiferent ce o însemna asta, familia şi societatea îl învaţă „să se descurce“ şi „să facă bani“, indiferent cum face asta. Prea puţini realizează că pentru a „da brânci sărăciei“ de azi, aruncă copilul într-un cerc vicios al sărăciei care va conduce către o altă sărăcie, poate mai mare decât cea de azi.

Cei 20 de ani de experienţă de lucru în teren m-au învăţat că ceea ce este perceput drept sărăcie este atât de relativ încât sărăcia reală este, pe nedrept, de cele mai multe ori, considerată ca fiind cauza unor decizii individuale ale celor care trăiesc în această situaţie. Pentru unii, a fi sărac înseamnă să nu ai o coajă de pâine pe masă, iar pentru alţii să nu poţi să cumperi maşina pe care ţi-o doreşti. Pentru unii, sărăcia înseamnă un mod de gândire care nu-ţi permite să vezi viitorul şi nevoia de a investi în el, pentru alţii echivalează cu votatul unui anumit candidat sau partid în schimbul unui litru de ulei. În realitate, cei care au ajuns în starea de sărăcie sunt acolo şi din cauza noastră (nu exclusiv), prin tăinuirea şi complicitatea noastră.

În ultimele 4 săptămâni, am avut marea plăcere să lucrez cu vreo 200 de către didactice din învăţământul preşcolar şi primar. Cu fiecare grupă în parte, am discutat despre nevoia de a construi relaţii solide cu elevii, de a considera părinţii nişte parteneri în procesul de educaţie a copiilor şi nicidecum o piedică, despre echitate, despre bătălia cu limitele pe care fiecare le avem, despre zâmbete şi poveşti şi despre nevoia ca fiecare copil să aibă parte de un adult care să se zbată pentru ca el să-şi atingă potenţialul maxim.

Mai toate cadrele didactice lucrau în comunităţi în care sărăcia, în toate formele ei, a împins zeci de mii de părinţi să-şi lase copiii în grija altora şi să plece oriunde în lume cu speranţa că banii pe care vor reuşi să-i trimită acasă le vor suplini lipsa. Din gura tuturor profesorilor am auzit poveşti despre separarea (segregarea) copiilor în clase şi clădiri separate în funcţie de etnie, statut social, performanţă şi dizabilitate şi mai toţi se ruşinau că mult prea mulţi copii „amăraţi“ au parte de cele mai slabe resurse pe care sistemul de pune la dispoziţie şi ajung să eşueze. Mi s-a spus despre şcoli care nu au nicio legătură cu misiunea lor şi care nu fac decât sa-şi justifice existenţa pentru a plăti salariile celor ce lucrează acolo. Am auzit despre adolescente minore care rămân însărcinate şi care, în loc de sprijin pentru a face faţă acestei provocări şi să-şi continue dezvoltarea, primesc şuturi în suflet până cedează. Iar atunci când cedează nu reuşesc decât să confirme, pentru mulţi din comunitatea locală, o serie de prejudecăţi. Mi s-a povestit despre copiii care vin mult prea obosiţi, flămânzi şi terorizaţi la şcoală de adulţii din viaţa lor pentru a mai reuşi să-şi dezvolte potenţialul şi despre incapacitatea sistemului să asigure justiţia socială pe care ministerul de linie şi-a asumat-o în titulatură. Mi s-a vorbit despre puterea lor de a zâmbi şi de a se bate cu ura şi indiferenţa celor din jur. Nu în ultimul rând, mi s-a povestit despre profesori care refuză să predea unor astfel de copii/în astfel de şcoli fie pentru că se consideră nepregătiţi profesional-academic pentru a face faţă, fie pentru că „valorile“ pe care le au îi fac să îi considere suboameni pe cei din faţa lor.

Am discutat despre faptul că rolul unui „dascăl“ nu este numai de a ne transmite informaţii către copil, ci de a echipa copilul cu valori pe care să le aibă întreaga sa viaţă şi de a-l obişnui cu nevoia de a continua mai ales atunci când îi este greu.

Am lucrat zile întregi cu aceste cadre didactice şi i-am îndemnat să devină ei înşişi sprijinul de care astfel de copii au nevoie. I-am încurajat să le ofere exemplul lor de putere pentru a-i ajuta să treacă peste greutăţile vieţii şi pentru a le întări stima de sine, respectul şi dorinţa de a strânge din dinţi fără de care nu vor putea să treacă peste tot ceea ce-i aşteaptă. Le-am arătat ce au făcut alte şcoli pentru a face faţă provocărilor aduse de nevoia de a oferi un sistem echitabil şi centrat pe nevoile copilului şi cum au reuşit acestea să arate copiilor că fiecare dintre ei poate spera să ajungă „sus“ dacă reuşeşte să-şi pună în mişcare cele două rotiţe pe care fiecare dintre noi le avem -  rotiţa minţii şi cea a sufletului. Le-am readus aminte că fiecare dintre noi avem cel puţin un adult în viaţa noastră căruia îi datorăm mult din ceea ce suntem şi care a făcut diferenţa atunci când a crezut în noi chiar şi atunci când noi înşine nu o mai făceam. Am discutat despre faptul că rolul unui „dascăl“ nu este numai de a ne transmite informaţii către copil, ci de a echipa copilul cu valori pe care să le aibă întreaga sa viaţă şi de a-l obişnui cu nevoia de a continua mai ales atunci când îi este greu.

Fiecare sesiune de lucru am încheiat-o cu un exerciţiu care ne ajută sa vedem că mulţi dintre noi nu suntem decât efectele a unui mod de a relaţiona pe care-l transferăm către profesori astăzi.  Mulţi dintre noi am realizat că suntem ceea ce suntem şi pentru faptul că, la un moment dat în viaţă noastră, am avut parte de nişte „privilegii nevăzute“: am avut parte de mâncare pe masă, curent electric şi căldură, părinţi lângă noi şi relativ sănătoşi, profesori care ne-au şi încurajat, un pat în care să dormim, nu a trebuit să ne împărţim hainele şi pantofii cu niciun frate, am avut o relativă linişte în familie şi/sau nu a trebuit să învăţam în clasa/corp de clădire separat pentru că eram „diferiţi“.

După 4 săptămâni şi 8 grupe de lucru am tras aer în piept şi am plâns cu zâmbetul pe buze. Pentru că am văzut nişte oameni superbi care mi-au adus aminte de toţi cei care m-au făcut OM.