Curaj!

Fiţi sinceri: câţi dintre cei pe care îi ştiţi ar rezista în numele adevărului dincolo de prima fractură de mandibulă?

Mă aflu, stimaţi cititori, tocmai la Sighetu Marmaţiei. Teoretic, am venit aici pentru Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Într-o documentare, aşadar. Desigur, nu e chiar aşa: sunt la aceste sute de kilometri de casă în interes mai degrabă interior. Caut un punct de sprijin cu care nu o să răstorn lumea, şi nici nu o să o îndrept. Aş putea să fiu patetic şi să scriu din nou că orice român ar trebui să ajungă măcar o dată în viaţă aici, aşa cum trebuie să ajungă musulmanii la Mecca. Memoria, însă, nu e obligatorie. Putem trăi şi fără să ştim, şi fără să ne pese, la fel ca acum. Poate că vă oboseşte trecutul, poate că găsiţi şi aici o industrie, secolul nou e în stare să birocratizeze şi anarhia!, dar trebuie să ştiţi că, undeva în nordul extrem, la capătul tuturor busolelor, Memorialul există şi că vă poate ajuta, dacă nu întrema. Miza e mult mai durabilă decât anticomunismul, e mai mult aici chiar şi decât „memoria ca justiţie": acesta este un muzeu-eseu despre natura umană. Şi vi se va spune dintru bun început: veţi întâlni limitele de jos, dar şi pe cele de sus, ale omului. Animale şi sfinţi, ca la clasici, ba chiar mai dureros decât în ficţiune. Desigur, Sighetu este departe, dar nici Santiago de Compostela nu a fost vreodată aproape pentru niciun pelerin, iar anticii ştiau chiar şi că nu oricine poate să ajungă la Corint.

În curtea Memorialului, în „spaţiul de reculegere şi rugăciune", câteva perechi de adolescenţi nu se reculeg şi nici nu se roagă. Fumează tutun. Îi ascult pe furiş: vorbesc de ale lor, au chiar un ciudat apetit pentru compromis şi, tulburător, nu prezintă simptomele unei anxietăţi a devenirii. Nu e revoltător, adolescenţii noştri erau paşnici, vor face dragoste, nu război, aşa e epoca: astă-vară, la Auschwitz am văzut câteva eneglezoaice nonşalant de obeze devorând crenvurşti.

Mă uit la adolescenţi, mă uit la mine, mă uit la tovarăşii mei de drum. Nu se vor mai naşte curând, şi cred chiar „niciodată", oameni care să ştie să reziste într-o idee nobilă sau într-o cauză dreaptă. Fiţi sinceri: câţi dintre cei pe care îi ştiţi ar rezista în numele adevărului dincolo de prima fractură de mandibulă?

Şi cel mai frumos e drumul către Sighet: de la Bucureşti traversezi ţara prin chiar coloana ei, cât a mai rămas de vertebrală. Ce se vede pe acest drum contează: România nu e bine, nu e bine deloc, la periferia din Baia Mare s-ar putea turna o postapocalipsă de Oscar sau o memorabilă sagă de ghetou. România nu e bine, căci e vizibil exilul din public. Oamenii supravieţuiesc în casele lor pentru care nu toţi au furat, ba dimpotrivă. Evidenţa: casele sunt mai curate decât strada. România pare o înşiruire de insule, unele abandonate, altele isterice, luptând într-un război care nu se mai sfârşeşte şi care nici măcar nu le aparţine.

Campania electorală 2012 e palidă, căci Parlamentul nu contează atât cât vă fac demagogii să credeţi. Puterea e în teritoriu şi de aceea viitorul se anunţă tot mai complicat: românii trebuie să recupereze acea solidaritate fără de care nu există comunitate. Altfel, rămânem simpli administraţi, nişte oarecare sinistraţi într-un definitiv autism istoric. Mergeţi la Sighet: aţi putea găsi acolo curajul fără de care nu există niciun început.

Andrei Crăciun este jurnalist