VIDEO Cum ucid viclenia, interesul şi laşitatea

Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul este o sărbătoare aparte în Sinaxarul Bisericii. Ea ne învaţă modul în care viclenia, interesul şi laşitatea martirizează dreptatea, cinstea şi sfinţenia. Ar trebui să ne întristăm. Şi totuşi, e sărbătoare.

Motivele martirizării Sf. Ioan Botezătorul le cunoaştem: deranjarea intereselor puterii, demascarea corupţiei şi desfrâului de la curtea regală şi râvna Botezătorului pentru îndreptarea oamenilor prin Adevăr. Ele au fost însă doar "fitilul" care va aprinde adevărata "explozie" ucigătoare.

Intriga amantei (Irodiada, cumnata sa), plăcerea desfrâului şi ameţeala vinului îl vor determina pe guvernatorul Irod Antipa să acţioneze mişeleşte, întemniţând politic şi apoi ucigând, paradoxal, chiar pe cel ce îl ocrotea, socotindu-l „drept şi sfânt”. Iată unde pot duce viclenia şi caracterul duplicitar, practicate în politică: în numele autorităţii se martirizează oameni şi ţări. De altfel, Hristos îl va numi „vulpe”, la un moment dat. Aviz politicienilor de azi, care au făcut ca discursul despre lumea politică să se umple de cuvinte deloc măgulitoare...

Fenomenul martirajului, indiferent de cauza nobilă aflată în joc, este o constantă a istoriei, de la Cain care-şi va ucide fratele Abel, până astăzi. Căci încă de la începuturi lumea s-a împărţit în două tabere opuse: cinstiţi şi vicleni, drepţi şi ipocriţi, harnici şi paraziţi, sinceri şi uneltitori, sclavi şi stăpâni, angajaţi şi şefi, martiri şi criminali.

Nu este domeniu care să nu-şi aibă martirii săi, oameni care au deranjat prin demnitate şi verticalitate morală. Politicieni (oameni de Stat), jurnalişti, economişti, profesori, avocaţi şi chiar şi clerici, iată doar câteva categorii sociale unde vom găsi, deopotrivă, Irozi şi martiri.

Am spune că trăim vremuri schimbate şi civilizate, în care drepturile, libertăţile şi responsabilităţile, tutelate de legi echilibrate, ar trebui să fie jaloanele principale ale drumului vieţii. Din păcate, constatăm că lucrurile nu funcţionează aşa întotdeauna. Extremismul, lupta pentru resurse şi dominaţie, goana după faimă, comoditatea leneşă a locului călduţ, incompetenţa vicleană sau distracţia consumeristă sunt tot atâtea „bombe” sociale, al căror fitil se regăseşte în racilele sufleteşti care-l dominau şi pe Irod: egoismul, avariţia, concupiscenţa, dorinţa de stăpânire, viclenia etc.

Crima fizică a ajuns să concureze astăzi cu crima economică, politică, juridică etc., fie că vorbim la nivel macro sau personal, la propriu sau la figurat. Prigoana moralităţii a îmbrăcat haine de carnaval, invocând politically corect dreptul la imoralitate şi interese superioare, care ajung să legitimeze provocarea de victime colaterale. Dar ce interes poate fi mai presus de desăvârşirea omului în bine? Şi ce fel de bine mai poate fi acela căruia îi cad victime semeni de-ai noştri?

Sărbătoarea de azi o cinstim cu post, deoarece nu poţi decât să te smereşti, în pocăinţă şi înfrânare, în faţa tăvălugului nedreptăţii, ucigător de suflet şi de trup. Dar asta doar pentru a ne hrăni sufleteşte în lupta ce ne aşteaptă pe fiecare. Căci fiecare dintre noi vom fi chemaţi, într-un moment al vieţii noastre, să alegem ce vom fi, Ioan sau Irod, sfânt sau păcătos.

Deşi marcată de întristare, ea rămâne o sărbătoare, adică o nădejde în triumfului binelui asupra răului, a unei judecăţi divine, drepte şi eterne, care să pună punct întunericului. O întristare care ne înalţă. Este nădejdea martirilor în Înviere şi, de ce nu, a strigătului de eliberare: „vom muri şi vom fi liberi”. Căci Adevărul ne face liberi, chiar când doare, pentru că Adevărul nu poate fi îngrădit sau nimicit. Aceasta este demnitate, nu nebunie, să crezi că lumescul decăderii poate fi învins, prin lumina virtuţii.

Prin urmare, să nu cedăm compromisului, pentru a nu păţi, asemenea lui Irod, nenorocirea de a subevalua în mod criminal pe semenul nostru, ucigându-l „cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul”