Cuminţenia pământului la psihanalist

Din toată povestea cu achiziţia publică a Cuminţeniei pământului rămânem, într-o palmă, cu 1 million de euro şi în cealaltă palmă cu o tonă de inflamări. Vreo jumătate de an, Brâncuşi a fost un fel de monedă de schimb pentru o târguială care depăşeşte orice judecată estetică. N-am auzit, sau n-am fost eu atentă, pe nimeni să zică: eu donez 2 euro pentru că îmi place pur şi simplu piatra aia.

N-am auzit pe nimeni să spună, nu, nu donez pentru că piatra aia mă lasă rece. De parcă la Brâncuşi nu ne mai putem raporta estetic, Brâncuşi nu mai poate fi o afacere de gust (în niciun caz individual), Brâncuşi e pretext, vector, support pentru (alt)ceva. De vreo jumătate de an, am asistat la un business mărunt şi la unul colosal, de imagine, de justificative, de instrumentalizări, de manipulări, de confiscări; de nedumeriri, de luări la rost, de critici, de ambiţii, de extazieri.

Una peste alta, s-au încins spiritele şi risipa asta de energie e până la urmă cel mai mare câştig. Îmi vine să cred că reuşita „proiectului de ţară”, cum i s-a scris pe frunte campaniei la un moment dat, nu viza – în acest stadiu... al ţării – transformarea în bani a solidarităţii din jurul unui proiect cultural comun, ci transformarea în solidaritate (în interacţiune pe subiect, în exprimare) a umorilor, a divergenţelor din jurul unui proiect cultural comun. Dacă iei toată povestea la bani mărunţi, vezi că e un pic ridicol: era suficient ca 3 milioane de români să doneze câte doi euro şi Cuminţenia pământului ar fi fost a tuturor celorlalţi, 21 de milioane. Pentru că, nu-i aşa, cum a spus Dan Perjovschi, opere de Brâncuşi nu mai sunt sau sunt foarte rar de vânzare pe piaţa internaţională, iar de văzut îl poţi vedea la muzee precum MoMa la New York şi la Centrul Pompidou la Paris; nu era frumos să-l poţi vedea şi la MNAC, la Bucureşti?

Andreea Macea, APAR, organizatoare A nous Brâncuşi, spaţiul La Capela, Paris

În treacăt fie spus, românii care trăiesc la Paris îl au deja pe Brâncuşi la Paris – pentru ce s-au apucat, deci, să iniţieze APAR (Asociation parisienne des artistes roumains) a organizat două expoziţii cu vânzare, iar Cartierul latin a organizat trei reprezentaţii de teatru.

Şi ce l-a apucat pe fotograful Adi Bulboacă să fotografieze, în ţară, fiinţe umane în poziţia Cuminţeniei pământului, în cadre dintr-un Costineşti în paragină? Ce, Cuminţenia e vie, nu-i doar o piatră?

Uimitor cum, după un secol de la naşterea ei, făptura aceea cu genunchii la gură, abia rotunjiţi într-un bloc compact de piatră, cu sens doar în limba română, a atras, cu forţă de magnet, diverse fantasme şi multiple engrame din imaginarul nostru colectiv.

Şi de ce artistul Mircea Cantor a documentat şi arhivat timp de 17 ani modul cum apare Brâncuşi pe capace de canal, pe coperta Despre dialectică a lui Marx, Engels şi Lenin, desenat pe o colivă, sau în grădina unei terase unde se serveşte bere, sub forma de poartă a sărutului în miniatură? Toate documentele au fost reunite în expoziţia „Mircea Cantor - La partie invisible de l’infini”, deschisă până în aprilie 2017 la Atelierul Brâncuşi - Centre Pompidou, organizator principal, cu sprijinul Ministerului Culturii din România, al Ambasadei României şi al asociaţiei Prietenii Institutului Cultural Român din Paris.

Expoziţia „Mircea Cantor - La partie invisible de l’infini”

Şi cum de mai toate vedetele şi-au tapetat pagina de Facebook cu diploma de donator pentru Cuminţenie?

Şi de ce se face ping-pong, peste capul lui Brâncuşi, între Ambasada Rusiei şi ministerul de Externe al României?

Uimitor cum, după un secol de la naşterea ei, făptura aceea cu genunchii la gură, abia rotunjiţi într-un bloc compact de piatră, cu sens doar în limba română, a atras, cu forţă de magnet, diverse fantasme şi multiple engrame din imaginarul nostru colectiv. Încercarea de achiziţionare în comun a Cuminţeniei pământului aduce materie primă pentru destule capitole pentru un tratat de psihanaliză colectivă: naţionalismul la români, fetişizarea la români, solidaritatea, narcisismul la români. Tot aşa cum spune cîte ceva despre raportul nostru cu banii, raportul nostru cu puterea, raportul nostru cu cultura. Zgândără nişte complexe – validarea dinspre occident, hârâiala istorică cu ruşii, şi subliniază nişte lipsuri – cultura mecenatului, politicile culturale coerente, pedagogia culturii, la fel cum spune ceva şi despre creativitatea, umorul, autoderziunea la români.

E o performanţă. Dacă nu era încă, Brâncuşi are toate şansele să devină un nou Eminescu, „Luceafărul naţionalismului ante şi postdecembrist”. Ca să poţi însă demitiza, e obligatoriu să treci mai întîi prin mit. O garanţie ar fi: ceva rămâne, desigur intact, şi e chiar frumos. Piatra, Cuminţenia pământului, rămâne la toate rece.

Articolul a apărut în Opinia studenţească din 10 octombrie 2016.