Cum se vinde o ţară

În capitalism toată lumea vinde, aşadar trebuie să ştii cum îţi prezinţi marfa dacă vrei să obţii un preţ mai bun. Acelaşi lucru e valabil şi la ţări, care vând produse, tehnologie, turism, prestanţă, influenţă geopolitică. Fără publicitate eficientă, aceleaşi produse care ar valora imens se dau ieftin. Iar România nu ştie să se vândă pentru că este prea modestă, prea autocritică, ba chiar masochistă.

În nicio ţară din lume nu veţi vedea oameni dispreţuindu-se pe ei şi ale lor cu atâta patimă ca în România. Căutându-şi defectele cu pasiunea cu care alţii îşi caută sau îşi inventează calităţi. După care aceste defecte, mai mult sau mai puţin reale, devin absolute, devin normă de judecată, loc comun, iar afişarea şi asumarea lor devine axiomatică. E de rău să spui ceva frumos despre România, dacă eşti român. Străinii au voie, din când în când, să ne laude acolo unde suntem merituoşi, dacă reuşesc să treacă de perdeaua de fum pe care tot noi am interpus-o pentru a convinge că nu merităm nimic. În general însă, preferăm să auzim de rău, ca să primim confirmarea viziunii noastre pesimiste. 

Am văzut de nenumărate ori români aflaţi în locuri frumoase din România, simţindu-se bine acolo, dar care, în loc să admire ceea ce li se întâmpla în momentul dat, povesteau despre cât de frumos a fost în străinătate unde petrecuseră anterior, poate cu mult timp în urmă. Iar recursul la altceva, la străinătate, nu era motivat de vreo nemulţumire prezentă, ci de aceeaşi modestie naţională care impune să vorbim frumos despre alţii şi urât despre noi. Cât de logic poate să fie să te bucuri de ceva în prezent şi în spaţiul în care te afli, dar să-ţi îndrepţi mintea spre trecut şi spre alte locuri, doar ca să nu spui ceva de bine despre tine, ca şi cum momentul şi spaţiul prezent nu ar merita atenţia pentru că sunt ale tale?

La origine, această atitudine vine eminamente din discreţia şi realismul românesc. Ştim bine că nimic nu e perfect, cu atât mai puţin noi înşine, şi de aceea nu ne permitem gratulaţii. La fel ca un om care caută desăvârşirea, dar ştie că nu o va atinge niciodată, suntem neiertători cu noi înşine şi identificăm şi cea mai neînsemnată pată. În schimb, dăm dovadă de dărnicie faţă de alţii, închidem ochii la ceea ce alţii au greşit şi le acordăm din principiu o admiraţie nemărginită, că aşa e creştineşte. Facem acelaşi lucru la nivel de ţară, aceasta e singura problemă, iar aici regulile sunt diferite. În reclama de ţară nu te bicuieşti în căutarea perfecţiunii imposibile, nici nu îţi afişezi neajunsurile, pentru că dacă s-ar opera aşa la nivel global, nimeni nu ar mai vinde nimic nimănui. Dimpotrivă, publicitatea înseamnă să evidenţiezi şi să pui într-o lumină favorabilă ceea ce ai mai bun. Un lucru pe care România nu l-a făcut niciodată, fiind în competiţie cu alţii care numai asta fac. 

Cum am putea atunci să fim trataţi de la egal la egal cu cei care nu mai prididesc să se laude, în timp ce noi nu mai prididim să ne criticăm? Ei îşi asumă laudele de sine ca şi cum ar fi reale, noi ne asumăm autocritica până la absurd ca şi cum ar fi reală. Iar rezultatul  acestui joc strâmb va fi că noi vom vinde ceea ce avem bun la un preţ infim, în timp ce alţii vor vinde ceea ce au mai puţin bun sau neînsemnat la un preţ supradimensionat, totul ca urmare a atitudinii publicitare.