Cum se schimbă roast-ul limbii

Când contemporanii nu mai vorbesc limba pe care o foloseşti şi tu înseamnă fie că ai devenit perimat, fie că lumea din jurul tău a luat-o razna. Recunosc că nu mai pricep ce limbă vorbesc mulţi dintre conaţionalii mei. Nu mai e vorba doar despre o versiune a romglezei pe care o înţeleg şi eu (şi pe care o mai vorbesc din când în când). E un amestec de feisbuchiană şi twittereză, o neo-păsărească ale cărei mecanisme ne schimbă profund identitatea.

Această mutaţie a limbii este cel mai greu de acceptat atunci când văd că sunt aruncate la gunoi cratimele şi sedilele. În minunata lume nouă a feisbuchezei, unde nu mai există diacritice şi unde guvernează dispreţul suveran faţă de „căciuliţele” de la „a” şi „i”, a scrie aiurea a devenit o formă de rezistenţă culturală la normalitatea unei limbi.

„Navetzi cont pe tuiter, clar!“, îmi reproşează o studentă, întorcându-se în bancă nemulţumită de refuzarea unei lucrări de control predată fără nicio glifă românească în ea. „De ce ai scris aşa?“, întreb împăciuitor. „N-are tastatura softu' “. „Nici vorbă, zic, claviatura oricărui calculator permite schimbarea butoanelor de limbă.“

Nu mă crede. Dar nici eu nu mă bucur. Până când vor ajunge să conducă Academia Română e doar o chestiune de timp şi când acest lucru se va întâmpla, atunci se vor schimba regulile de redactare ale limbii pe care o folosim. Sh şi tz vor deveni obligatorii. Dar tot până atunci îi rog pe studenţii mei să scrie în limba română, nu în feisbuchiană.

Din cauza acestei neolimbi e tot mai greu să ţii pasul cu o tânără generaţie care intră la cursuri gata instruită într-o limbă stranie şi care foloseşte un limbaj cel puţin bizar. „Care e dedlainu“, mă întreabă un tânăr cu freză mohawk, inspirată probabil de extraordinarul om de cultură Dragoş Grigore. Mă uit lung la linia cărării tăiate drept spre fontenelă şi nu ştiu ce să-i răspund. Ca să înţeleagă pe graiul său îi zic că termenul limită este săptămâna viitoare. „Lol“, zice el. E prea la limită. Nu pot să fiu flexibil cu depunerea lucrărilor? Nu. Deci pleacă nemulţumit, spunându-i colegului care îl aştepta liniştit, butonând în continuu pe ecranul telefonului său inteligent. „Caman men, hai că ne-am ueistuit timpu!“

Situaţia devine gravă când limbajul nu ne mai permite să ne înţelegem la clasă. Un student extrem de inteligent trebuie să predea o analiză de scenariu cinematografic. Îmi spune că e un script cu un topic foarte trendi. Când trebuie să facă analiza, descrierea începe cu: „Mi-a plăcut storiul“.„Ce stori?!“, întreb destul de dezorientat. „E destul de feic“, continuă el neabătut din sistemul său artificial de vorbire. „Dar care este genul din care face parte filmul, insist“. „E un trilăr cu suspens“. „Nu există aşa ceva!“, încerc să intrăm în dialog. „LOL, profu'!“ Iarăşi LOL?! Încep să mă revolt şi eu. Nu putem utiliza o astfel de interjecţie în limba română! Mă contestă rapid, cu telefonul în mână. Staţi să dau o căutare şi, într-adevăr, găseşte pagina unei publicaţii online de la noi pe care mi-o arată triumfător. Articolul începe cu LOL! Încerc să contraatac cu explicaţii despre distincţia dintre naraţiune, intrigă şi poveste. Nu face sens, mă corijează o tânără, care tocmai şi-a „brauzuit” conceptele de la curs pe telefonul mobil. Wiki zice că thriller e un gen. Nimeni nu mai acceptă explicaţiile mele despre filmul de groază sau senzaţional. Am pierdut bătălia pentru încă o expresie românească. Rând pe rând s-au pierdut grosolan în favoarea lui „clăusap“, iluminatul a devenit „laiting“ şi decupajul a devenit „editing“. „Uatevăr“, aud în cap şi mă îngrozesc!

Nu ar trebui să îmi critic numai studenţii, pentru că nici în mediul academic nu o ducem mai bine. Şi la universitate lucrurile stau la fel de prost din punctul de vedere al limbajului utilizat. Acum trebuie să facem syllabusuri, în loc de planuri de curs, care să fie compatibile cu un curriculum modern, în loc de o programă, unde să fie acoperiţi toţi itemii pe abilităţi şi competenţe. Vrem performanţă şi accesăm programe europene, deschidem direcţii de studiu, căutăm oportunităţi de finanţare şi facem craudfanding. Nici conferinţe nu se mai organizează fără kinotspikeri şi nici întâlnirile nu mai au loc în spaţiu fizic, ci pe grupuri online.

Îmi dau seama că nu sunt cu totul lipsit de „cibercultură”. Folosesc şi eu email şi trimit mailuri, scriu în word şi îmi descarc pedefeuri sau ibucuri. Dar nu fac parte din universul multimedia, unde eşti tot timpul conectat la diverse portaluri şi poţi rămâne în contact cu „frendz end femili” singurul loc unde îţi poţi defini identitatea ca să rămâi în trenduri. Numai că varianta pidgin a romglezei de Internet mă scoate din sărite şi îmi îndreaptă „click”-ul spre „logout”.

Şi parcă pentru a-mi da dureri de cap definitiv, un alt tânăr mă contactează online şi îmi scrie pe „mes”:

„Profu' (fără virgule, pentru că am uitat că şi acestea sunt desuete) great textu din Obs cult!“

Nu ştiu dacă să îi mulţumesc sau să mă îngrozesc că boala se extinde şi în spaţiul cultural. Îmi amintesc cum altcineva a scris o cronică la romanul meu, publicată într-o revistă online, care începe cu „wtf”. Într-o altă venerabilă revistă de cultură clujeană văd cu stupoare un emoticon, ca o concluzie la o constatare într-un articol despre artă şi estetică.

De fapt, de când am devenit „surferi virtuali”, nimic nu se mai petrece firesc. Dai clic şi faci surfing pe net, dacă ai uaiărlesu bun. Ce viteză ai la daunlod? Dacă ţi-e mică, e slab, nu eşti un blogăr cool. Nais, frate, man, bagă mausu pe blututh, câţi baiţi ai? Vezi că e ataşat în corpul meilului. Ataşamentul a devenit o formă de nouă indiferenţă tehnologizată. Aflu că un tânăr are canal de iutub. Puteţi da căutare. Ce să dau? O căutare cu kiuords şi găsiţi clipu meu. Clipa a devenit clip, mă gândesc cu groază şi căutarea este doar o brauzuială în cotloanele chitului care este Internetul.

Şi mai cumplit este modul cum această neo-limbă se răspândeşte prin mass-media. Dacă dai drumul la televizor, afli că tipul programului este… romens. Sau că este o „dramă”. Ce o fi drama asta ca gen cinematografic nu ştiu, aşa că butonez pe un alt program. Acolo mă apucă groaza cu adevărat. O emisiune se numeşte Master Chef. Pe vremea mea chef era altceva. Acum personajele de pe ecran zic: Da, şef! Bine, şef! Atunci de ce nu se cheamă Bucătar-şef?! E o altă meserie asta, de „chef”?! Dacă mut de pe emisiunile culinare, dau de emisiunile de „feşion”. Acolo fel de fel de specialişti în „modeling”, ne învaţă despre produsele de „herstailing”. E meicap artist, mi spune spune de pe ecran. Biuti salon, îi spune o piţi celeilalte piţi de lângă ea. Tuuu, îşi ţuguie buzele prima, io nu-mi permit aşa un laifstail, că nu e de fitnes. Mut în altă parte unde în „prime-time” e şoul Hepi Auăr. Mă simt încolţit.

Of!, în sfârşit dau de nişte emisiuni economice, dar când colo sunt programe de „biznis”. Pe un post este emisiunea mioritică „Deili incom” şi de pe altul aflu cu bucurie că pe TVR nu va mai fi emisiunea de bisnis numit Bizidei, s-a mutat. Încep să „zapez” şi eu tot mai repede, dar dau peste posturi de televiziune geto-dace, cu nume precum Look TV (cam trendi pentru o televiziune ardelenească), ori Acasa Gold sau Antena Stars, unde nu pot decât să bănuiesc că apar multe staruri. Bine măcar că există Neluţu TV şi Hora TV! Dar care au toate emisiuni de teleshopping. Bravo lor! Ce să mai vorbim de emisiunile de sport. Poţi vedea live US Openul. Acum totul e live, nimic nu mai e în direct, totul e breaking news, nimic nu mai e altceva decât exclusivi şi top news. Măcar la televiziunea naţională s-a întrerupt postul TVR News, dar tot mai poţi vedea programe autohtone precum Start Up (începe sus!?), Impact global sau Exclusiv în România. Noroc cu clopul lui Grigore Leşe, care mai îmblânzeşte impactul unor producţii numite „Rialiti şoc!” sau Vară pentru voi (summer for you?). Aşa e în şoubiz, dacă eşti VIP, normal.

Pe ecran trece o burtieră, despre care aflu că se cheamă crawl, pe care scrie cu litere imense: Breaking News. Suntem în „praimtaim”, deci „reitingul” e mai important decât audienţa. Mă liniştesc puţin când aflu că shoul e live, dar tot nu-mi vine să cred că toate vipurile astea siliconate sunt mai autentice decât limba pe care o vorbesc. Dar nici pe efem nu e mai bine. Avem de ales între radiouri precum Music FM sau Kiss FM. Şi dacă credeţi că „pe print” lucrurile stau altfel înseamnă că n-aţi văzut revistele „Cool Girl” sau „24 FUN”, ori „go4it”. Ininteligibil!

E o cultură mutant ale cărei metamorfoze se văd cel mai bine în zona multimedia. Cineva îmi spune: „Iubesc smartfonul ăsta nou”. Încerc să îi explic că nu poţi iubi obiecte, că limba română nu ne dă voie, dar îmi dau seama că o dată cu schimbarea limbii, se schimbă şi sufletul oamenilor. Însăşi structura gândirii noastre este trunchiată. Altcineva îmi spune, man, ce l-au mai rostuit pe Ponta. Vede pe figura mea nedumerirea şi îmi explică faptul că „roast” este un gen de program în care mai mulţi îşi bat joc de un singur personaj. Ce s-a întâmplat cu vremea când rostul era numai una dintre fabuloasele descoperiri metafizice ale regretatului Constantin Noica.

În magazinele de telefonie mobilă dezmăţul lingvistic este total. Nu trebuie să pierzi oportunitatea unui nou produs, care are discaunt şi dacă intri pe homepage apeşi pe linku special şi ai parte de o extraopţiune. Cu punctele Thank you iei un smart cu displei extra, la super-preţ. Nu mai pricep nimic. E un smartfon care îţi aduce super-bonusuri, la pachet de roming şi cu opţiunea travel. Îmi vine să-mi invoc mama, dar mă îngrijorează că nici să înjurăm nu mai putem pre limba strămoşească. Când mă întreb ce s-a întâmplat cu bunele înjurături româneşti ies pe stradă şi aud în spatele meu o conversaţie între doi raveri: Fak, men! Da men, e un luzăr, îi răspunde tovarăşul lui de onomatopee englezite. Lăsându-i în urmă, îmi trece prin gând că madăfacăr e cel puţin imposibil de tradus în româna vulgară şi spune ceva despre relaţia pe care o stabilim cu membrii familiei. Expresiile cotidiene sunt „Nu e fani, man”, iar „Bos”, a ajuns o expresie uzuală şi am ajunsă să ne cerem scuze cu „sori”.

E o minunată lume nouă în care facem shoping şi ne pierdem timpul pe videogheimuri, oamenii lucrează la colsenter şi îşi lasă bolizii abia achiziţionaţi din săurum prin parkinguri. E o lume pentru baiching şi treching, oamenii sunt hipe sau hipsteri, frizurile sunt lumbersexuale, toţi merg la gim sau dacă nu ajung la pub. E o lume în care nici vacanţele nu le mai facem ca în trecut. Acum mergem cu turopereitori şi căutăm locaţii „cool”, ne îmbarcăm în ciartăre care zboară loucost şi folosim vauciăre pentru a avea parte de servicii complete. E o lume în care nici meseriile nu mai sunt ce erau. Gioburile noi sunt de hostese, aitist sau de dizainăr, suntem conduşi de menigeri care ştiu să facă netuorching în timpul unor programe de timbilding.

Până şi modul de a protesta şi chiar spiritul civic s-au schimbat. Acum avem fleşmoburi la care activişti trendi fac piar pentru multinaţionale. E o chestie de advertaizing şi de reiting card, calculat pe ansamblul impactului „masmediei”.

Nu îmi mai rămâne decât să fac un gril cu nişte hodogi şi hemburgheri şi să celebrez ziua romglezei feisbuchite.