Cum a pierdut Biserica Catolică referendumul gay din Irlanda

Din România, ceea ce s-a întâmplat în Irlanda pare o „revoluţie socială istorică“. Din Irlanda însă, pare o previzibilă (auto)înfrângere a Bisericii Catolice. Ştim bine: nimic nu se întâmplă fără motiv. De aceea, este important să găsim motivele care au făcut ca o ţară majoritar catolică să spună „DA” căsătoriilor gay. Cum s-a ajuns aici? Nu deodată, ci în timp.

Datele tehnice ale referendumului din Irlanda sunt următoarele:

a)    a fost un referendum cu două teme, care vizau amendamente constituţionale: căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi limita de vârstă a candidaţilor pentru preşedinţie (se propunea coborârea limitei de la 25 la 21 de ani – nu a trecut)

b)    pentru căsătoriile gay au participat 60.52% dintre irlandezi (1,949,725 dintr-un total de 3,221,681 cetăţeni cu drept de vot); dintre aceştia 62.07% (1,201,607) au fost de acord că „mariajul poate fi contractat de către două persoane, în acord cu legislaţia, fără deosebire de sexul lor”

c)    în 2011, structura religioasă a Irlandei arăta o desacralizare masivă. Deşi 84,2% sunt catolici (record istoric negativ), 6,2% sunt fără religie (cei mai mulţi între 20 şi 35 de ani), 4,6% sunt protestanţi, 1,1% sunt musulmani şi 2,8% aparţin altor religii. Însă dacă în 1990 participarea săptămânală la slujbe era de 81%, în 2006 a scăzut la 48% iar în 2011 se ajunsese la o treime (14% doar în Dublin) pe fondul unui dezinteres crescând al tinerilor.  Mai remarcăm, ca fapt divers, că ortodoxia este confesiunea cu cea mai mare creştere în Irlanda, în ultimii 20 de ani (27%), iar numărul ortodocşilor practic s-a dublat în ultimii 5 ani, desigur pe fondul emigraţiei.

Acestea sunt cifrele. Din ele, începem să înţelegem motivele:

1. Biserica Catolică Irlandeză – un colos cu picioare de lut

În ultimii 20 de ani, Biserica Catolică s-a confruntat cu o puternică criză de imagine, cauzată în principal de acuzele de pedofilie în rândul clericilor, pentru care a şi plătit cam 1,6 miliarde dolari. Autoritatea morală a Bisericii a decăzut masiv începând cu 1994, când guvernul s-a prăbuşit ca urmare a scandalului de pedofilie şi molestare asupra a 143 de copii, timp de 40 de ani, al preotului Brendan Smyth, acoperit de poliţie şi superiorii săi ecleziali. Astfel, procesul de secularizare s-a accelerat, atât în interiorul Bisericii, dar şi în societate. În plus, clerul catolic este foarte îmbătrânit, cu o medie de vârstă de 61 ani, dar şi diminuat, datorită condiţiei celibatului (un preot a ajuns să deservească cinci parohii). Asta a dus la ruperea legăturilor sufleteşti dintre irlandezi (mai ales tineri) şi Biserică.

Din dorinţa de a recâştiga simpatia irlandezilor, Biserica a ales o poziţie curioasă, de delimitare faţă de tema referendumului. Primul semnal a fost dat de Primatul întregii Irlande, Arhiepiscopul Eamon Martin, care a spus că „ar fi greşit ca cineva să creadă că referendumul este o bătălie intre Stat si Biserica”. Totodată liderul catolicilor irlandezi a declarat că Biserica nu va spune irlandezilor cum să voteze, ci va predica propriilor credincioşi doar în locaşurile de cult (număr în scădere), încercând astfel să imite poziţia papei Francisc care, deşi a respins căsătoriile gay, a îndemnat catolicii sa nu judece pe cei ce sunt LGBT.

Alt episcop, Donal McKeown a avut o poziţie ambiguă:

„aş urî pe cei care ar vota negativ din motive rele, bigote, urâte sau intimidante. Cetăţenii trebuie să voteze după propria conştiinţă şi sunt cu totul fericit că pot face asta în faţa lui Dumnezeu, fie că votează da sau nu. Nu mă îndoiesc că sunt mulţi oameni care merg la biserică şi care au conştiinţa ca vor vota cu da. Nu voi spune ca ei greşesc…. Nu vreau sa bag altora pe gât opiniile mele religioase.”

Mai mult, presa a mai relatat ca există şi preoţi catolici care susţin căsătoriile între persoane de acelaşi sex, unii dintre ei fiind chiar editorialişti de presă. Primul a fost preotul Martin Dolan, care, în timpul unei slujbe din luna ianuarie, a cerut credincioşilor să voteze pozitiv la referendum, după ce el însuşi s-a declarat gay. Apoi, preotul Iggy O'Donovan din Limmerick a susţinut că votanţii trebuie sa se facă distincţie între legea civilă şi cea religioasă şi că votul lui personal n-ar trebui să afecteze viaţa persoanelor gay. Alt preot din vestul Irlandei, Pádraig Standún, a spus ca Biserica Catolică a greşit prea mult în trecut şi că ar trebui sa invite persoanele gay sa stea în capul mesei (e o interpretare a pildei celor chemaţi la cină din Evanghelie, în baza ideii că Iisus iubeşte pe toţi păcătoşii aşa cum sunt).

Alături de aceştia s-au poziţionat şi preoţi din Asociaţia Preoţilor Catolici, o organizaţie care tinde să intre în conflict de opinii chiar cu Biserica Catolică, cel mai vehement fiind un fost preot catolic, Tony Flannery, caterisit în 2012 pe motiv că a negat învăţătura catolică despre homosexualitate, contracepţie şi hirotonirea femeii, influenţat probabil de fratele său, Frank Flannery, important lider politic al celui mai important partid politic din Irlanda, Fine Gael. 

Astfel, Catolicismul irlandez a adoptat o poziţie non-combativă, respingerea referendumului rămânând exclusiv pe seama grupurilor civile, care n-au avut o argumentaţie prea puternică.

Unii comentatori au speculat că atitudinea Bisericii s-ar datora probabil faptului că nu a vrut să-şi pericliteze relaţia cu Statul, din moment ce Biserica Catolică patronează multe activităţi sociale şi educaţionale în Irlanda.

Pentru România, cazul prăbuşirii (sau formalizării) catolicismului irlandez este o speţă ce ar trebui atent analizată. Sunt convins că atât susţinătorii LGBT, cât şi opozanţii vor găsi suficiente lecţii de învăţat.

2. O largă şi puternică susţinere a politicienilor pentru căsătoriile gay

Referendumul irlandez are un background istoric. În 1993 guvernul a dezincriminat homosexualitatea. Apoi, pe fondul unei creşteri masive a numărului cuplurilor de acelaşi sex (4,042 in 2011 de la 1,300 in 2002) Parlamentul irlandez a reglementat parteneriatele civile între persoanele de acelaşi sex, în 2010. Măsura fusese inclusă în programul electoral al Partidului Verzilor, intraţi la guvernare în 2007. Apoi, în 2011, coaliţia de guvernământ a început să discute despre introducerea căsătoriilor gay în Constituţie. Aşa s-a ajuns la referendumul de duminică.

Campania pentru referendum a fost una total dezechilibrată. Susţinătorii căsătoriilor gay s-au organizat foarte bine, în vreme ce opozanţii au avut fie poziţii incerte, fie argumente slabe.

Majoritatea politicienilor din coaliţia de guvernământ au spus că vor vota pozitiv. Principalul partid de guvernământ, Fine Gael, a susţinut căsătoriile gay prin câteva voci foarte importante. Premierul Enda Kenny, deşi iniţial era rezervat în privinţa votului, s-a răzgândit, participând chiar la o întâlnire a membrilor LGBT ai partidului şi declarând că intenţionează să susţină amendamentul constituţional, fără a se face însă portavocea LGBT. La fel a procedat şi ministrul agriculturii şi alimentaţiei Simon Coveney, care după câteva declaraţii ezitante, a decis să voteze pozitiv. În fine, greu a cântărit şi autodeclararea ca persoană gay a ministrului sănătăţii Leo Varadkar.

De remarcat că politicienilor li s-au alăturat şi foarte multe vedete şi voci publice, atât din Irlanda, cât şi din străinătate. Un aport important l-au avut şi cei 68.000 de tineri care nu au mai votat niciodată. Majoritatea dintre ei au spus că au prieteni gay şi că nu vor vota negativ pe a nu-şi strica relaţia cu aceştia.

De cealaltă parte, opoziţia a avut doar o mână de politicieni care au spus că vor vota negativ. Alţii, ca Michael Healy-Rae a avut o poziţie incertă; dacă în urmă cu doi ani susţinea căsătoriile gay, la referendum a declarat că va vota negativ. De asemenea, argumentele opozanţilor au fost uşor de combătut. De pildă, principalele argumente al opoziţiei au fost efectele negative ale adopţiilor de copii în căsătoriile gay, dar susţinătorii au contra-argumentat că nu toate cuplurile gay îşi doresc copii, ci doar să se căsătorească.

3. Rivalitatea cu Marea Britanie 

Istoria cunoaşte bine rivalitatea dintre irlandezi şi britanici. Referendumul irlandez, o premieră pentru tematica gay, a fost şi un motiv de mândrie naţională, marketizată abil de către politicieni. Substratul l-a constituit importanţa faptului că politicienii au întrebat poporul cu privire la o problematică delicată, în timp ce toate ţările care au legiferat parteneriatele sau căsătoriile au făcut-o fără să consulte şi poporul.

4. Secularizarea societăţii este ea însăşi un motor al creşterii numărului de ţări care legiferează relaţiile gay

Lăsând un pic jurnalismul deoparte, ca preot, ştiu foarte bine că seducţia libertăţii absolute a fost piatra de poticnire a umanităţii încă de la începuturile ei. Dacă în urmă cu două milenii, creştinismul a oferit lumii şansa eliberării din sclavie şi a fundamentat multe din principiile democraţiei europene, acum creştinismul pare insuficient pentru un om care vrea să fie din ce în ce mai liber, mai plin de drepturi şi mai eliberat de responsabilităţi. Revoluţia sexuală (eliberarea sexuală) începută în anii ´60 s-a desfăşurat simultan cu noua jurisprudenţă asupra art. 16 din Drepturile Omului, care stipulează dreptul femeii şi al bărbatului de a încheia o căsătorie.

Acest fenomen nu este decât manifestarea logică a felului în care funcţionează omul contemporan. Mintea acestuia este condusă de inimă (duh), înţeleasă ca sumă de afecte, de instincte (vezi piramida lui Maslow). În acest fel, mintea este pusă în slujba dorinţelor, furnizând argumente justificative pentru acţiunile personale.

Practic, omul contemporan nu mai merge pe drumurile bătătorite ale înaintaşilor săi, ci merge pe drumul individualist al propriilor dorinţe.

Putem numi asta reformare morală, evoluţie socială, progres uman, secularizare sau oricum altcumva, dar mi-e teamă că denumirea ar fi cam superficială.

Realitatea mi se pare mult mai profundă, într-o ecuaţie din care dorinţa politicienilor de a avea supuşi docili nu lipseşte. Să nu uităm că există 3 mari feluri de exercitare a puterii: forţa militară, constrângerea sau atracţia economică şi modelarea sau seducţia valorilor.

La fel s-a spus şi despre religie, că ar vrea să controleze oamenii. Deşi nu sunt de acord, religia fiind o alegere, constat că există o mare diferenţă. Dacă politicienii pot trăda uşor idealurile Adevărului, cei ce vorbesc în numele lui Dumnezeu nu le pot trăda fără riscul pierderii (şi prăbuşirii) credincioşilor.