Nimeni nu se plimbă relaxat prin praful oraşului, ci fiecare se grăbeşte să găsească alinarea vreunei umbre, fie ea şi subţire, ca cea lăsată de stâlpul semaforului.

Căldură mare! Cum ar zice românul, numai afară să nu ieşi! Că arde cămăşa pe tine, iar râul de transpiraţie îţi curge din creştet până în tălpi. Cum altfel, dacă e cea mai fierbinte vară de şaizeci de ani încoace?

Cine s-ar gândi în vara aceasta nebună să ia în piept valul de căldură lipicioasă al zilei? Nimeni. Iar speranţa de a scăpa de tăvălugul fierbinte, sub care te zdrobeşte oraşul imediat ce păşeşti pe asfaltul trotuarului nu poate sta decât în perspectiva unei răcoriri la piscină. Asta da scăpare!

Zis şi făcut, mă gândesc, mâine mă duc la bazin, că n-am mai fost demult pe la worldclass şi m-am anchilozat, ferindu-mă de căldură, în casă. Dar destinul mă persecută implacabil, vorba clasicului. Căci de un lucru poţi fi sigur pe la noi: când crezi că o să-ţi fie un pic mai bine, are statul au grijă de tine şi-ţi scoate gărgăunii din cap.

Cum fac în fiecare zi, deschid emailul şi ce găsesc de la admin.portal@mfinante.ro? Un răvăşel electronic suav, un mesaj cu subiectul neutru: document nou ANAF. Ce-o fi, mă intreb, ştiind că mi-am plătit dările, aşteptând cu o răbdare de înger ca să le meargă platforma electronică (că la casierii sunt cozi nesfârşite). În fine, în corpul mesajului tonul se schimbă, căci mă anunţă că am primit în spaţiul virtual (ce poetic!) somaţii şi titluri executorii (ce dramatic!).

Hait, îmi tresaltă inima, mă emoţionez. Ce să fac, am naturelul simţitor! Nu mai pierd timpul, intru pe site-ul ANAF. Noroc că mi-am salvat parola, ca să nu mai trebuiască s-o caut şi descopăr că răvaşul nu minte. În înţelepciunea sa, ANAF s-a gândit că a mai prins un evazionist periculos şi că mă poate executa. Ruşine să-mi fie, că din 2018 nu am plătit contribuţii la sănătate, din activităţile independente. Şi a descoperit ANAF-ul nemernicia mea, taman când s-ar fi prescris. E vigilent organul fiscal!

Nu, nu s-a prescris încă, că statul veghează până în ultima clipă! Şi zicea în somaţia aia că pot contesta la tribunal în 15 zile, dar că ei au început executarea silită pentru suma de 1327 lei, pe care, dacă n-o achit tot în 15 zile, voi plăti şi cheltuielile de executare.

Domnule, dacă eşti mai slab de înger, faci vreun infarct. Sau măcar un mic AVC! Cum să te trezeşti tu, care ai fost cetăţean onest toată viaţa, aruncat dincolo de gard, alături de toţi şmenarii şi daddy-ii care înşală statul la fiecare mişcare, că asta ştiu cel mai bine? Nu, nu-mi vine să cred, ceva e în neregulă.

Aşa că a doua zi... la revedere piscină! Mă duc repejor la ANAF. Îmi iau avânt să merg la sediul lor din Maria Rosetti. Trec prin zidul de căldură, dar mă satisface pervers suferinţa asta, că o îndur pentru o cauză nobilă: bugetul de stat, care vrea bani de la amărâţii ca mine (nici măcar nu mă calific pentru clasa de mijloc), în timp ce îi scapă de ani de zile pe marii peşti datori, dovediţi în instanţe, sau care îşi exportă profitul şi dau cu flit organelor fiscale, că în acte ies cu profit zero la final şi, deci, ce să mai dea statului?

Pe vremuri, în holurile acestei clădiri era o saună adevărată, dar acum au aer condiţionat, deci măcar poţi respira. Întreb la un ghişeu unde mă pot adresa cu somaţia primită şi sunt îndreptată către ghişeul 40. Nevoia de transparenţă a schimbat acum câţiva ani geamul orb, care le proteja pe angajate, cu unul transparent, încât le vezi pe toate. Dar sistemul a păstrat gaura prin care poţi vorbi, aplecându-te la 90 de grade, în semn de respect faţă de organul de stat. Asta fiindcă aparatul menit a amplifica vocea nu merge sau nu e pornit de angajate.

În fine, doamna ia cu graţie telefonul unde am afişată somaţia, citeşte şi îmi confirmă că am de plată 1327 de lei. Mă aplec din nou spre “vorbitor” şi îi solicit decizia în baza căreia a fost emisă somaţia. Aaaa, zice, nu la noi. Dar unde? întreb, simţind că începe să mă doară spatele de la poziţia asta subalternă. În Avrig, răsuflă uşurată angajata, că altcineva trebuie să caute ceva solicitat de un contribuabil.

Îi multumesc şi încerc să mă pun în starea de răbdare, fiindcă o iau iar prin vipia prânzului şi fiindcă ştiu că în Avrig sunt uneori cozi lungi şi în stradă. Dar ce poţi să faci, dacă nu poţi afla informaţiile într-un singur loc? Şi totuşi, de ce nu poţi, dacă arhiva e digitalizată? Nu ar trebui s-o poţi accesa din orice sediu? Ce s-a întâmplat cu cele 70 milioane de euro împrumutate de la Banca Mondială în 2013, din care până în 2016 se cheltuiseră 21 de milioane doar pe consultanţă? Suntem în 2021. Ceva nou pe frontul acesta?

Nu-mi mai bat capul cu întrebările fără răspuns şi ajung în Avrig. Spaţiul acesta de la parterul unui bloc are aerul că e împachetat pentru mutare. Din vreo 10 ghişee lipite cu scoci, nu e deschis decât unul, pentru orişice, informaţii, predări de documente etc. Casieria e şi ea deschisă, aşteptându-şi victimele. Mă uimeşte o ladă mare de gunoi, din acela stradal, care tronează pe pervazul geamului mare. Oare de ce îşi ţin oamenii ăştia gunoiul în casă? mă întreb, dar nu zăbovesc asupra nedumeririi, mă aşez la coadă şi încep şi eu să ascult scandalul aflat în desfăşurare la unicul “vorbitor” deschis.

O doamnă cere explicaţii de ce nişte acte pe care le-a depus din luna mai nu au fost înregistrate în sistemul electronic nici până la sfârşitul lunii iulie. Ah, iarăşi celebra arhivă electronică! Angajata încearcă să o asigure că datele vor fi introduse, dar doamna e disperată, nu se lasă înşelată şi îl aduce ca întărire la ghişeu şi pe partenerul ei. Discuţia se prelungeşte vreo 15 minute. Doamna se întoarce şi ne cere scuze, dar...  O înţeleg, e excedată de minciuna instituţiei. Dar mi-e milă şi de mine!

Cum angajata nu reuşeşte s-o convingă că operaţiunea se va face, doamna declară războinic că nu se mişcă de acolo până ce datele nu sunt introduse în sistem în faţa ei, sau să i se dea o hârtie în care să fie recunoscută neputinţa ANAF. Mă uit din spate la picioarele contribuabilei: le-a înfipt bine în cimentul podelei, au acelaşi aer războinic ca şi glasul cu care îşi apără cauza. Doborâtă, angajata dispare de la ghişeu, probabil ca să introducă datele în sistem. Dar nu pe computerul de la ghişeu, ci pe unul din camera din spate! Ciudat! Înseamnă că nu-s interconectate computerele, mă gândesc.

Şi acum începe aşteptarea. Un minut, două, trei, cinci. Mă joc cu un copil aflat în cărucior, cu care mama a fost nevoită să vină la ANAF. Nu mai rezist şi mă cuprinde enervarea: halal informatizare la ANAF! Ne-a mai costat şi zeci de milioane de euro improvizaţia asta! Mă îndrept hotărâtă spre camera din spate. Nu intru, să nu deranjez, dar din prag văd o angajată care stătea de taină cu un bărbat, vorbeau încet. Celelalte angajate nu se vedeau de după colţul unui zid. Îmi exprim sonor indignarea că nimeni nu a înlocuit-o pe angajata de la ghişeu, când ele stau de vorbă în spate. Puse în faţa indignării contribuabililor, au ieşit la înlocuire şi chiar au mai deschis un ghişeu. Deci, se poate să nu creezi cozi la plata impozitelor!

Stimulate de discuţia contondentă, sau de apropierea orei de închidere, angajatele lucrează mai cu spor, aşa că se mişcă şi coada. Îmi vine şi mie rândul, cer decizia cu pricina, dar angajata se miră, când află că m-au trimis aici din Rosetti. Trebuia să mă rezolve acolo. Insistă să afle de la ce ghişeu am fost trimisă în Avrig. E vigilentă! Apoi scoate la imprimantă decizia, face nişte calcule rapide pe foaie şi îmi spune că, de fapt, am plătit prea mult. Ca în bancul acela, nu  i s-a dat, i s-a luat şi nu era maşină, era bicicletă.

De fapt, nu eu trebuie să-i mai dau ANAF-ului 1327, ci ANAF îmi este dator, de trei ani de zile, cu suma de 324 de lei. Stau în faţa ghişeului şi nu înţeleg nimic. Decât că ANAF lucrează cu perioadele mari, istorice. Deh, e o instituţie mare! Banii dv. s-au dus în alt cont, aud prin gaura “vorbitorului”. Adică? Eu nu mi-am schimbat niciun cont, răspund. Angajata clipeşte complice pe sub genele-măturică şi zice ceea ce-i place să se audă spunând oricărui funcţionar public, ca să-i crească stima de sine: vă ajut eu. Mergeţi în Rosetti şi faceţi cerere de compensare, la Serviciul evidenţă plăţi.

Mă cuprinde neîncrederea şi îi cer să scrie cu mânuţa ei pe decizie, ca să nu greşesc. Izbucnesc totuşi cu glas tare: adică mă trimiteţi înapoi în Rosetti! De la masa lungă la care scrie ceva, o doamnă despre care aflasem deja că venise din străinătate şi nu reuşea nici ea să plătească nişte impozite statului român, izbucneşte: aşa am păţit şi eu!

Mă uit la ceas. Am pierdut două ore şi jumătate, încercând să aflu adevărul. Dar la ANAF nimic nu e sigur. Întreb la ce oră se închide instituţia, ca să ştiu dacă mai pot ajunge de unde am venit, adică în Rosetti. Mai sunt 40 de minute până la patru şi jumătate, aşa că o iau înapoi, pe drumul de costişă... vorba altui clasic.

Urc iar la etajul doi şi la ghişeul 14 arăt decizia şi întreb de ce s-au dus banii plătiţi de mine în alt cont. Angajata izbucneşte excedată (cred că-i excedată din naştere, că eu n-am apucat s-o obosesc): Păi ce, dv. nu ştiţi că în 2018 s-au schimbat conturile? Nu ştiu, n-a spus la Europa Liberă! Cum s-au schimbat? Au fost înlocuite, zice. Păi, şi dacă statul/ANAF a făcut înlocuirea, de ce nu a transferat automat şi sumele? Nu se poate, dv. trebuie să cereţi, zice. Cum tot n-am înţeles de ce e aşa, când să completez cererea de compensare, întreb: ce scriu aici, din ce cont, în ce cont? Din contul vechi în contul nou, îmi explică angajata. Profund!

Vreau să completez şi cererea de restituire a sumei de 324 de lei, pe care statul a folosit-o trei ani, fără a-mi plăti dobândă. Dar nu se poate! Angajata mă lămureşte cu gesturi largi (e teatrală, o văd bine, sunt bune şi vitrinele astea transparente la ceva!), că nu pot depune cererea de restituire decât după ce primesc răspunsul la cererea de compensare. Adică după alte 45 de zile! Statul îmi mai foloseşte banii o lună şi jumătate.

Oare de ce, atunci când datorăm bani statului, plătim penalităţi, iar când statul ne datorează bani, nu plăteşte şi el vreo dobândă, că e ca un împrumut? Iată încă un motiv pentru care parlamentarii nu-şi merită pensiile acelea speciale: n-au făcut legislaţie care să respecte drepturile cetăţeanului, chiar şi în faţa molohului numit stat.

Am plecat de la Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice cu bonul de înregistrare a cererii de compensare şi cu cererea de restituire necompletată. E deja trecut de patru şi piscina de la worldclass devine o fata morgana în capul meu: sunt prea istovită în urma întâlnirii cu organele statului, ca să mă mai bucur de apa ei albastră. Şi, în plus, nici n-au dat drumul la jacuzzi şi la saună, îmi spun ca o scuză, că tot în alertă suntem.

Aşa că îmi închei şi eu ziua în spaţiul public cu clasicul (aproape) adagiu al lui Scarlett O’Hara: şi mâine e o zi! Dar ce zi!

***