Cum ne-am cocoţat pe Lună

Echipa Jules Verne a urcat pe podium, obţinând locul trei

De câteva luni bune, mă întâlnesc regulat cu un oarecare Jean Pierre în casele lui de vacanţă, pe Lună. Povestim despre educaţie şi creativitate. Şlefuim noi metode pedagogice.

Casele le-au construit elevii mei, nişte ghemuleţe de om de 7 şi 8 ani. Nu a fost o simplă smucitură de mouse. Fiecare detaliu a fost atent gândit. Au luat în calcul condiţiile de pe lună, pericolele de care trebuie să îi protejeze pe astronauţi, potenţialul pe care îl oferă luna. 

Desenele în 3D şi planurile lor explicative au obţinut premiul al treilea al prestigiosului concurs Moon Camp Challenge, organizat de Agenţia Spaţială Europeană. Rezultatul lor este cu atât mai admirabil cu cât la concurs au participat aproape 300 de echipe formate, majoritatea, din copii cu vârste de peste 10 ani. Elevii mei erau cei mai mici participanţi. 

„Mă numesc Jean-Pierre”

Povestea lor începe într-una din molcomele dimineţi ale sfârşitului de septembrie 2018, la ora de compunere. Au doar şapte ani, abia au învăţat să scrie, dar fac deja compuneri. Nu sunt cu IQ – ul mai sus de hornul casei şi nici nu sunt cei mai grozavi şi mai deştepţi dintre toţi elevii pe care i-am avut. Dar sunt ei, puştii cei cu ochii plini de stele şi curioşi nevoie mare. Şi eu, învăţătoarea lor, cred în grăunţa de aur care se ascunde în fiecare căpşor. 

De la începutul anului, scriem compuneri. Compuneri domestice despre viaţa lor, despre părinţi şi bunici. Dar uite că în dimineaţa asta, Sami, năstruşnicul clasei, îşi începe compunerea cu „Mă numesc Jean-Pierre”. Nedumeriţi, aşteptăm continuarea. Spre dezamăgirea noastră, povestea se termină după două fraze. Fleosc. 

A doua zi, Jean Pierre îşi face iar apariţia. Fremătăm degeaba. Jean Pierre dispare iar după doar două fraze. A treia zi însă, Jean Pierre fâlfâie radios prin alte caiete. Într-un caiet se joacă în parc, în altul mănâncă tort şi cântă la mulţi ani, în altul recită o poezie. Romain i-a scris un întreg  „episod” din care aflăm că locuieşte în Africa de sud şi că îi place să călătorească în jurul lumii. 

Episodul scris de Romain a declanşat o adevărată epidemie. Toată trupa are multă treabă cu Jean Pierre. Eu profit pentru a-i motiva să înveţe. Prin vot am stabilit că Jean Pierre are părul albastru şi ochii în culorile curcubeului. Că şi-a fixat casa la linia orizontului, acolo unde cerul întâlneşte pământul. Lui Jean Pierre nu îi plac greşelile de ortografie, nici creioanele tocite la vârf, nici scrisul urât. Donia l-a modelat din argilă, Romain l-a făcut din baloane, iar Alexandru din aţe şi pânză.  Le-am cumpărat un caiet cu scoarţe aurii şi încuietori metalice în care, de două trei ori pe săptămână, adăugăm un nou episod. Pe o etajeră i-am instalat „banca”. Picimea e entuziasmată, Jean Pierre e superstar. 

Câteva săptămâni bune am avansat prin materie făcându-i pe plac lui Jean Pierre.  Am învăţat să calculăm ca să-l ajutăm pe Jean Pierre să-şi facă socotelile. Am învăţat să conjugăm verbele din grupa I la prezent şi să folosim un dicţionar pentru a putea scrie fără greşeli. Am studiat microbi şi reguli de igienă pentru a-l feri pe Jean Pierre de răceli şi gastroenterită.

„Jean Pierre vrea o viaţă extraordinară, aşa ca în filme”

La mijloc de octombrie, Jean Pierre ne dă de ştire că s-a săturat să mănânce tort în fraze gramatical corecte şi să strângă prin păduri alune şi ciuperci în pachete de câte zece. „Jean Pierre vrea o viaţă extraordinară, aşa ca în filme,” ne explică Layel. 

Le vorbesc atunci de Jules Verne, de modul în care el scria cărţi. Citea tot ce era nou în domeniul ştiinţific, mergea să observe diferite maşinării pentru ca apoi să malaxeze informaţiile în romane. Câteva zile mai târziu le-am pregătit şi un rezumat adaptat vârstei lor al romanului „20 000 de leghe sub mări” . Atât le-a trebuit puştilor. S-au apucat fiecare de iscodit prin biblioteci şi prin muzee. Nassim e pasionat de insecte şi-şi petrece toate recreaţiile căutând furnici şi păianjeni. Îi fac în clasă un mic laborator cu borcănele de plastic, lupe şi pipete. Nassim trage după el în pasiunea pentru insecte toată gaşca. În recreaţii observă, la ore analizăm. Cu furnicile flămânde facem o mulţime de socoteli şi probleme de matematică. Pornind de la păianjeni iscodim  lanţurile alimentare, cine mănâncă pe cine şi cine este mâncat. Jean Pierre face lungi călătorii în ţara furnicilor, o protejează pe regina celor negre şi duce lungi războaie cu cele roşii. 

Jean Pierre plecă pe Marte

Când ajungem cu materia la planete şi sistem solar, Jean Pierre e cu totul eclipsat de documentarele despre Marte, galaxii îndepărtate, nebuloasa Orion. Picimea are un nou star: roboţelul Curiosity.  Acum facem matematică pentru a-l ajuta pe Curiosity să exploreze tărâmuri necunoscute. Învăţăm cu spor engleza pentru a-i putea trimite o vedere. Şi la gramatică facem paşi mari pentru a putea scrie compuneri corecte despre aventurile lui. 

Într-una din dimineţi, Mohamed Amine îi reuneşte în compunerea lui pe Jean Pierre şi Curiosity. Toţi ochişorii se luminează. La asta nu se gândiseră până acum. Jean Pierre pleacă imediat pe Marte. Eu profit să introduc partea de materie în care trebuie să studiem corpul uman şi necesităţile lui. Cu toţii sunt foarte atenţi. Jean Pierre vrea să-şi facă o casă pe Marte şi noi trebuie să o construim în aşa fel încât să fie protejat de orice pericol. Devorăm cărţi şi documentare, facem experienţe în clasă şi ca munca să fie mai uşoară, ne împărţim pe echipe. Picimea desenează, calculează, redactează fişe explicative cu mare spor. În capul lor sunt ingineri deja. Au treburi importante. În final, iată-ne la „Salonul galactic de case”. Fiecare echipă a propus câte o casă, lângă vulcanul Olympus Mons, locul preferat al lui Jean Pierre pe Marte. Unele case urcă şi coboară în pământ, altele se rotesc. Oxigenul îl obţin din depozitele de gheaţă ale planetei şi energia din vânturi şi vulcani. Unele case au ferme, altele au rachete care le livrează săptămânal pizza. 

Cu Jean Pierre la concurs

După marele concurs al caselor pe Marte, bântui pe internet în căutarea unei seminţe cu care să le repornesc motoarele creativităţii. Din întâmplare dau peste un concurs organizat de Agenţia Spaţială Europeană. Trebuie făcut un desen în trei dimensiuni şi o fişă explicativă în engleză.  Desenul în 3 dimensiuni trebuie făcut pe calculator cu Tinkercad. 

Prezint concursul puştilor. Le explic ce au de făcut. Le spun că nu cunosc programul de desenat în 3D dar există la inspectorat un profesor care doar cu asta se ocupă şi care îi poate învăţa. Nu ştiu ei atâta engleză cât să le permită să completeze toate fişele, dar există un program pe calculator care îi poate ajuta. Nu ştiu ei încă să scrie la calculator, dar asta se poate rezolva cu părinţii. În concluzie, muncă multă şi serioasă. În clasă, opt puşti sunt super entuziasmaţi. Formăm două echipe pe care ei le botează Jules Verne şi Saint Exupéry. Ceilalţi elevi preferă să aprofundeze viaţa la curtea regelui Soare şi să rezolve cu Micul Prinţ „probleme de prieteni”.  

Când e vorba să studiem Luna, toată clasa se înscrie la ateliere. Scobim luna în toate sensurile pentru a vedea cum arată, ce putem folosi, care sunt pericolele de care trebuie să ne protejăm. Şi pericolele sunt multe: temperaturi extreme, lipsa unui echilibru zi/noapte identic celui de pe Pământ, ploaie de meteoriţi, gravitaţie mai mică decât pe pământ, lipsa oxigenului şi apei în formă lichidă, lipsa hranei, izolarea. Apoi, cei pasionaţi de Ludovic al XIV-lea, se întorc la compunerile lor şi îl plimbă pe rege prin toate craterele lunii. Cei pasionaţi de Micul prinţ culeg de prin curtea de recreaţie tot felul de „probleme de prietenie” şi le rezolvă pe lună. 

Gaşca de savanţi caută soluţii. Mohamed Amine a învăţat să scrie pe calculator şi acum coordonează echipele, face fişe şi planuri. Nassim, puştiul cu insectele, vrea să adăugăm în ferme, insecte. Din cele care pot fi mâncate. Alexandru, puştiul pasionat de plante, vine cu idei despre copaci. Mehdi şi Younes concep tot felul de sisteme pentru a obţine apa şi oxigenul. Tsomy desenează în 3D cu un vecin. Merge încet, dar merge. Romain inventează geamuri flexibile care obligă meteoriţii care ajung pe acoperiş să salte ca mingile de ping-pong pentru a cădea în altă parte. Într-una din pauze, îi văd meşterind cu creta schiţe pe asfalt. L-au întins pe Nassim pe jos şi cu un metru de croitorie trag linii în jurul lui. În clasă aveam să aflu că au găsit un sistem să calculeze suprafaţa totală a viitoarei case. Tot şapte şi opt ani au, dar se comportă deja ca nişte studenţi.  

Şi a venit vacanţa…Şantierul e încă vast şi data depunerii dosarului e în trei săptămâni. „Lucrăm acasă”, mi-au spus hotărâţi puştii. 

Reveniţi la şcoală, am verificat întregul plan, am adăugat ceea ce lipsea, am înlocuit soluţiile care nu erau viabile şi am stabilit ce misiuni vrem noi să le atribuim astronauţilor. Când dosarele au fost trimise la concurs, ne-am întors iar cu toţii la Jean Pierre care, între timp, devenise mare prieten cu Beethoven şi Vauban. 

La începutul lunii aprilie am aflat că ambele noastre echipe sunt printre cele 20 de finaliste în concurs (din 294 echipe participante). În mai, echipa Jules Verne a urcat pe podium, obţinând locul trei. 

Am cântat La Marseillaise la Primăria din Clichy şi Deşteaptă-te, Române! la Ambasada României din Paris. Căci da, puştimea asta năstruşnică ştie că învăţătoarea lor este franco-română şi pentru ea e important să mulţumească simbolic celor care i-au fost dascăli. 

La ceremoniile de decernare a premiilor au participat directori ai unor centre de astrofizică, inspectori, cadre didactice, părinţi, ambasadori, profesori universitari... şi Jean Pierre. Închis în caietul lui cu scoarţe aurii, a venit şi el împreună cu năstruşnicul lui "tătic", Sami. 

O carte adevărată

La sfârşitul anului şcolar, tragem linie. În ultima oră, fiecare puşti are şapte mii de lucruri foarte importante de spus. Fiecare are povestea lui cu Jean Pierre şi fiecare dintre ei îţi explică cât de multe a învăţat încercând să-i împlinească visele. Cu toţii sunt de acord că Jean Pierre este cel care a aprins toate motoarele curiozităţii, că el este cel care i-a ajutat să nu simtă efortul şi să se avânte în activităţi dificile pentru vârsta lor. 

Eu le spun că Jean Pierre nu e un elev imaginar ci un alt fel de dascăl. Un dascăl de la care şi eu am învăţat multe despre modul în care poţi să îi ajuţi pe copii să facă paşi de uriaş. 

Cum să îi mulţumim? Jean Pierre e un prieten imaginar! „Îi facem o casă  în nebuloasa Orion acolo unde se nasc stelele!” se avântă unii. „Îi scriem o carte adevărată”, se agită alţii. 

Clopoţelul sună. Misiunea mea în şcoala lor se încheie. Jean Pierre pleacă cu mine dar Jean Pierre rămâne şi cu fiecare dintre ei.