Cum mi-am pierdut România

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„20 de milioane de români trebuie reînvăţaţi să îşi viziteze ţara“, zice doamna ministru deschizând braţele larg, de parcă ar dori să înhaţe întreaga Românie, cu frunze cu tot, şi să o strângă la piept. Am auzit-o destul de greu. Zgomotul puternic de elicopter, cu ajutorul căruia domnul preşedinte Traian Băsescu o face pe-a turistul, îi acoperă meditaţiile ei blonde.

România o cunosc. Bine. Nu am fost în toate colţurile ei. Dar am văzut Maramureşul până unde se agaţă harta-n cui, am hălăduit prin peşterile din Apuseni, m-am prăjit la Gura Portiţei şi mi-am întins ochii peste Transfăgărăşan. Multe le-am făcut când eram mai tânără şi ideea de a avea o maşină era echivalentă cu un bilet câştigat la Loto. Dar am bătut ţara-n lung şi-n lat cu CFR-ul, una dintre cele mai mizerabile companii din România.

Mirosul de urină de la toaletele insalubre, mizeria de la geamurile înţepenite şi scaunele tapiţate cu o muşama ordinară erau şi sunt şi azi nelipsite. Ele dau „savoare“ şi „culoare“ mersului cu trenul în ţara noastră. Pe atunci nu le simţeam, căci umblam doar cu munţii în ochi şi marea în urechi. În plus, nu mă grăbeam nicăieri. Drumul în sine era parte din vacanţă. Din Iaşi până la peşterile din Apuseni schimbam două trenuri şi trei autobuze. Iar ultimii 30 de kilometri îi făceam pe jos. De la Iaşi la Gura Portiţei schimbam alte trei trenuri, un autobuz, făceam autostopul, luam vaporaşul. Şi după mai bine de o zi ajungeam la destinaţie.

Nu îmi păsa de „serviciile turistice“. Mi le ofeream singură. Hotelul de 5 stele all inclusive îl căram în spate, în rucsacul burduşit. Singurul lux pe care mi-l permiteam era o noapte într-un pod plin cu fân al unui moţ, un boţ de brânză luat la schimb pe o funie de la stână ori patru crapi de la cherhana, primiţi în schimbul unui pachet de Carpaţi şi al unei sticle cu vodcă Săniuţa. Iar România era a mea.

În ultimii ani, de când am început să plătesc taxe, impozite şi dări, ţara a început să se ascundă de mine. Mai întâi, prin spatele panourilor puse pe şosele în care eram anunţată că acolo sunt banii mei. Mai apoi, prin fumul gros al grătarelor făcute printre mormanele de gunoaie pe valea Transfăgărăşanului. Munţii se vedeau din ce în ce mai greu. Iar zgomotul mării, de care am fost îndrăgostită ca o nebună, a fost acoperit de zdrăngănelele manelelor. Oamenii pe care îi întâlneam pe platouri sau la malul Pontului Euxin dispăruseră şi ei.

Anul trecut am fost din nou în Apuseni, la Padiş. Acolo, acum, se face drum bun până la platou. Şi se cunoaşte. Căci gunoaiele şi nesimţirea pavează de-o parte şi de alta traseul. Balcoanele de deasupra Cetăţilor Ponorului au dispărut, peştera Focul Viu a fost închisă, iar locul de sub Biserica Moţului arată ca un şantier părăsit.

Drumurile şi serviciile turistice, pe care doamna ministru recunoaşte că nu le poate controla, pot fi şi sunt o scuză. Dar înainte de ea, înainte de a-i reînvăţa pe cei 20 de milioane de români să îşi viziteze plaiurile, ar trebui ca noi toţi să învăţăm să ne respectăm ţara. Să păşim cu smerenie pe fiecare palmă de munte şi să nu mai deranjăm marea cu mârlăniile noastre.


Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite