Şi nu ne putem întreba, care sunt mizele acestei bătălii, şi care este preţul plătit? Ne putem uita la temele şi subiectele pe care se poartă bătăliile ultimilor ani – sau chiar la subiectele campaniei electorale. Ar fi firesc ca aceastea să pornească de la problemele cele mai grave cu care se confruntă România şi societatea românească. I-aţi auzit pe vreunul dintre candidaţi vorbind în mod serios despre mafia lemnului sau despre avântul alarmant pe care l-au luat în România traficul de droguri sau traficul de persoane? Sau despre ruptura tot mai accentuată dintre România şi Diaspora, despre faptul că între cele două pare să existe tot mai puţină comunicare şi înţelegere reale? Sau despre preţul pe care îl plătim cu toţii pentru această ură şi dezbinare, pentru această polarizare tot mai accentuată a societăţii româneşti? Polarizare care deteriorează comunităţile, care distruge şi mai mult ţesătura şi relaţiile sociale?

O adevărată „luptă de clasă” care dezbină şi fărâmiţează şi mai mult o Românie a cărei sănătate socială este deja grav afectată. O Românie unde comunităţile locale sunt foarte slabe. Unde nimeni nu reacţionează când un copil este răpit, exploatat sexual şi sechestrat în ghena blocului. Sau când două minore din comunitate sunt abuzate şi traficate de un bărbat din aceeaşi comunitate. O Românie în care defrişările ucid – nu doar păduri, ci şi oameni. O Românie în care proliferează mafia lemnului, în care proliferează traficul de droguri şi traficul de persoane. În sfârşit, o Românie dominată de o oligarhie transpartinică şi transpolitică.

Cum am putea să depăşim această dezbinare? Un prim pas ar fi ieşirea din războiul civil rece. Care ar presupune depăşirea politicii rudimentare care se face, în ultimii ani, cu degetul din mijloc. Un al doilea pas ar fi stabilirea unor teme de consens – teme care nu pot fi instrumentalizate în răfuiala dintre găştile politice. Este foarte cinic să instrumentalizezi un fenomen precum migraţia românilor, de exemplu.

În sfârşit, nu putem să ieşim din această atmosferă dacă vom băga, veşnic, sub covor problemele grave, precum cele enunţate în paragrafele de mai sus. Şi dacă vom vorbi, mereu, despre teme secundare sau despre non-teme – care, în spaţiul românesc, par să oscileze, toate, în jurul buzunarului, al luxului şi al show-biz-ului cu vedete. Şi nu vom putea să ieşim din această atmosferă dacă nu vom reuşi, măcar, să enunţăm câteva subiecte şi preocupări care ar trebui să fie fundamentale. Discuţiile despre economie şi piaţa liberă pot fi importante, dar mult mai importante sunt discuţiile despre educaţia noilor generaţii. Sau despre cultură – atât în sensul de spirit al unei epoci, cât şi în sensul de valori perene şi de repere la care putem să ne raportăm. Sau despre credinţă, căsătorie şi familie. Sau despre un proiect de ţară – mai suntem în stare să construim un astfel de proiect? Lucruri fără de care sănătatea şi pacea socială sunt imposibil de atins.

Ca să parafrazez un slogan publicitar, există lucruri care nu au preţ, deoarece ele nu pot fi cumpărate sau vândute. Lucruri precum protejarea copiilor noştri şi a viitoarelor generaţii. Sau precum onoarea, dragostea, şi loialitatea – faţă de famillile noastre, dar şi faţă de societatea şi ţara în care trăim. Lucruri care, aşa cum arăta Sir Roger Scruton, ne dau sens atât ca indivizi, dar şi ca grup şi ca ţară. Şi nu vom depăşi această ură şi polarizare dacă nu ne vom ridica privirea din pământ. Dacă nu ne vom ridica deasupra acestui tip de politică făcută mai mereu cu degetul din mijloc. Dacă vom continua să credem că politica se reduce la răfuiala între găşti, şi „dezbaterea” la păruiala pe flecuşteţe. Şi dacă nu vom discuta despre protejarea copiilor noştri, despre familie şi viaţă, despre educaţie şi cultură, despre pacea socială şi, nu în ultimul rând, despre un proiect de ţară nu ca despre nişte subiecte secundare sau mijloace pentru alte scopuri – ci ca scopuri în sine. Scopuri care definesc cine suntem şi încotro ne îndreptăm.  


Citiţi şi:

România ca resursă – link aici