Cum a făcut Cloşca cu Puii de Aur ouă pentru Rusia Sovietică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru că e noiembrie, şi tot într-o lună ca aceasta a început lungul drum către necunoscut al Tezaurului României, în toamna anului 1916, înaintea eroicelor bătălii din Poarta Focşanilor, m-am gândit să vă spun o poveste.

După ce am fost numit la post la Moscova, în cele câteva luni de pregătire de dinainte de plecare nu de puţine ori mi-a trecut prin minte un gând răzleţ: „ce ar fi dacă...”, sau, mai pe larg „ce-ar fi dacă pe timpul mandatului meu ar începe discuţiile despre recuperarea tezaurului, iar eu, măcar ca un martor activ aflat la locul şi momentul potrivit, aş fi implicat”?

Semne că iluzia avea să rămână la acest statut şi că realitatea putea fi mult mai prozaică mi-au apărut chiar pe drumul către capitala rusă, când exact în faţa ghişeului de la punctul de control rus, după traversarea graniţei ucrainene, am avut pană de cauciuc la doi metri în faţa vameşului, iar cricul de ridicare s-a scufundat brusc în asfaltul de calitatea celui de acasă, de prin unele locuri. Era vară, o căldură care topea orizontul, iar Moscova era la şapte sute de kilometri distanţă. Şi se apropia seara.

Tot aplombul speranţelor s-a dus în stepa largă. O maşină diplomatică scufundându-se încet-încet în pământul rus.

Ceva tot am reuşit să trimit în acei ani, de la Moscova, înapoi către ţară.

Muzeul Militar Naţional oferise, cu mai mulţi ani înainte, câteva obiecte pentru a face parte dintr-o expoziţie dedicată aniversării a 50 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Expoziţia se încheiase, obiectele rămăseseră pe loc pentru că încă nu le solicitase nimeni înapoi.

Până la urmă, cineva, umblând prin catastife, a descoperit că lipsesc la inventar o pereche de cizme ofiţereşti, o gamelă, câteva efecte personale, o legitimaţie. Cam pe aici era lista, cu plus şi minus.

Am mers pe fir, erau undeva într-o magazie a Muzeului de Istorie / Российское Военно-историческое Общество / a Marelui Război pentru Apărarea Patriei (cum e denumirea oficială rusă a acestui conflict mondial) din Parcul Victoriei.

Şi au fost trimise înapoi. TOATE.

Dar de tezaur nu a vorbit nimeni cât timp am fost acolo.

Nici acum nu se vorbeşte prea mult. Fostul meu camarad de armată, din leaturi destul de diferite, colonelul (în demult începută retragere) Ilie Schipor, ajuns, ulterior, ministru consilier la Moscova, a fost mai aplecat decât mine în studierea arhivelor ruse. Poate şi pentru că formaţia de istoric îl face mai statornic în căutare decât pe noi, ceilalţi, mai obişnuiţi să ne risipim pe mai multe direcţii.

Pentru că e noiembrie şi se împlinesc 104 ani de la primele încercări de a pune la adăpost - aşa s-a crezut - tezaurul României, în faţa înaintării germane, istoricul Schipor a început publicarea, în revista Magazin Istoric, a unei serii de articole (care, poate se vor aduna într-o carte) dedicate acestui subiect.

Şi ce am mai aflat, faţă de ceea ce ştiam:

  • că evacuarea tezaurului către Rusia a fost mai mult o iniţiativă a părţii ruse, care trecea în acea perioadă a războiului printr-o mare lipsă de lichidităţi. Precaut, istoricul nu aruncă blamul, doar înregistrează cronologia demersurilor întreprinse de autorităţile ruse şi române;  
  • că principalul „actor” al evacuării a fost ministrul rus de finanţe Piotr Lvovici (Liudwigovici) Bark, fost consilier al ţarului, ajuns, după război, ”rus alb” la Londra, unde expertiza sa l-a propulsat la înnobilare de către regele George al V-lea. Episodul cu tezaurul nostru nici măcar nu e menţionat în prezentarea acestuia pe care o găsim online;  
  • ministrul Bark a cerut comandanţilor ruşi de pe front să facă presiuni asupra autorităţilor române pentru ca acestea să-şi „protejeze” rezervele de aur şi să le evacueze în Rusia. Demersul ministrului rus (28 octombrie 1916) a avut loc cu o lună şi jumătate înainte (12 decembrie 1916) ca guvernul României, dislocat la Iaşi, să discute şi să aprobe această evacuare;  
  • „grija” ruşilor pentru punerea la adăpost a tezaurului românesc a durat până când garnitura de tren a trecut graniţa. Aproape concomitent, au fost desfiinţate comisiile create pentru a gestiona monitorizarea evacuării. Din punctul de vedere al ruşilor nu mai aveau niciun rost;  
  • deşi aurul românesc era văzut şi ca un instrument de garantare a unor noi împrumuturi pentru continuarea războiului, obiectivul nedeclarat a fost obţinerea de lichidităţi care urmau să fie cheltuite în perioada imediat următoare. Pentru că în afară de o serie de obiecte de patrimoniu, documente şi lucrări artistice, tezaurul însemna bani, în diferitele valute ale vremii;  
  • dintr-un tabel ataşat articolului din Magazin Istoric rezultă cum s-a cheltuit tezaurul românesc în primii ani de după război şi cât (mai) reprezenta acesta din totalul resurselor valutare ale Rusiei Sovietice. Interesant e anul 1922, când, la un moment dat, tezaurul românesc echivala cu 51,71% din totalul resurselor de aur pe care se putea baza puterea bolşevică. Asta, deşi trecuseră aproape cinci ani de când tezaurul începuse să fie folosit pentru note de plată de război, revoluţie, război civil etc.  

Povestea tezaurului este una complicată, din care unii actori, mai ales autorităţile române ale acelor vremuri, au vrut să dispară, iar unii chiar au reuşit. E greu acum de identificat cum au decurs exact lucrurile, cine a luat deciziile (poate, de luat în seamă, numele ministrului liberal de finanţe Emil Costinescu, „convins” de trimisul ţarului la Bucureşti, Stanislaw Poklewski - Koziell, să accepte „soluţia rusă”), cum s-a ajuns ca în loc ca tezaurul să fie pus la loc sigur, el s-a transformat într-un ghişeu la care diferite comisariate ruse au decontat cheltuielile cu revoluţia şi cu noua societate.

Interesantă este şi dispariţia celor două lăzi cu bijuterii ale Reginei Maria, pe care unul din comisarii poporului le-a despărţit de restul tezaurului pentru a le deschide drum către vânzarea la bucată în licitaţii internaţionale.

Valoarea calculată a părţii bancare din tezaur a fost de 70-93 tone aur. Se apropie de ceea ce avem la acest moment (104 tone), la 100 de ani distanţa, ca rezervă de aur a ţării în Banca Angliei. Cinci ani i-au trebuit României întregite să ajungă, după primul război mondial, la rezerve comparabile cu cele transferate în Rusia.

Imagine indisponibilă

La câteva luni după ajungerea la Kremlin a conţinutului celor două garnituri de tren care au transportat tezaurul, o comisie de la Bucureşti certifica, la faţa locului, pentru prima şi ultima dată, conţinutul acestuia. La stocul de aur, situaţia era aceasta:

„Cu ocaziunea deschiderii tezaurului statului rus de la Kremlin, pentru depozitarea ultimelor valori aduse din Iaşi aici, am procedat şi la verificarea stocului de aur depus în acel tezaur încă din luna ianuarie 1917 şi am constatat următoarele:

Lădiţele cu monetele de aur le-am găsit în perfectă stare purtând sigiliile cuvenite, iar numărul şi valoarea conţinutului sunt următoarele:

Mărci germane 725 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 143.260.000 lei;

Coroane austriece 548 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 92.064.000 lei;

Napoleoni 288 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 46.080.000 lei;

Caroli 6 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 960.000 lei;

Lire sterline 110 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 22.193.600 lei;

Lire otomane 47 lădiţe a 8 saci de 1.000 buc. [în valoare de] 8.535.200 lei;

Diverse monezi 11 lădiţe în valoare de 1.150.409,04 lei;

Lingouri aur 3 lădiţe în valoare de 337.247,80 lei.

Total 314.580.456,84 lei.

S-a mai găsit asemenea 2 lăzi mari sigilate şi marcate cu literele P.R. în valoare declarată de 7.000.000 lei [este vorba despre bijuteriile reginei Maria – n.n.].

Dacă la lădiţele de mai sus conţinând monete de aur mai adăugăm şi cele 4 lădiţe: C 18; C 20, C 21, C 22 din ultimul transport, care conţin şi ele tot monete de aur în valoare de 574.523,57 lei, se constată că s-a[u] depozitat în total în tezaurul de la Kremlin până azi 1.742 lădiţe cuprinzând monete diferite de aur în valoare de 315.154.980, 41 lei“.

Era august 1917, exact în zilele în care soldaţii români luptau pe frontul de la Mărăşeşti pentru ca trupele germane să nu aibă cale deschisă către est.

După aceea, tăcere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite