FOTO Cum se distrau părinţii noştri pe vremea lui Ceauşescu: ceaiuri dansate, grădini de vară, cozi la cinematografe. Tinerii cool ai comunismului purtau plete, blugi evazaţi şi ascultau Rock`n`Roll
0
Vă plictisiţi şi vreţi să ieşiţi undeva în oraş? Aveţi nenumărate variante: vă aşteptă mall-urile, cluburile, pub-urile, restaurantele. Pe vremea lui Ceauşescu, însă, românii erau nevoiţi să fie cât se poate de inventivi ca să pună la punct o seară reuşită cu prietenii. Lipseau locurile moderne unde ar fi putut ieşi, dar era mereu prezentă voia bună.
Românii găseau mereu variante de distracţie în perioadă comunistă, de multe ori şi în funcţie de zona geografică în care locuiau şi care putea să fie sau să nu fie ofertantă. Spre exemplu, norocoşii care locuiau în Ploieşti aveau foarte aproape Valea Prahovei, unde mergeau foarte des cu cortul. Filmele care rulau în numeroasele cinematografe din Ploieşti, onomasticile cu salată boeuf şi bere Azuga din apartamente sau o zi de duminică la ştrandul Bucov erau alte distracţiile extrem de savurate din Ploieştiul comunist.
Un peisaj obişnuit din Ploieştiul comunist erau cozile din numeroasele cinematografe din oraş: CFR, Muncitoresc, Tineretului, 23 August, Patria, Modern. Cum programul de la televizor dura foarte puţin, sălile de cinema erau pline. Lacrimogenele filme indiene – „Prietenii mei, elefanţii“, „O floare şi doi grădinari“, cele cu arte marţiale – „Sora 13“, „Biciul fermecat“, filmele istorice româneşti şi comediile franţuzeşti formau oferta redusă de la cinema.
Nu o dată, pentru că filmele se schimbau doar o dată la şapte zile, oamenii ajungeau la acelaşi film şi de trei ori pe săptămână. Cinema-ul era şi loc de întâlnire. După o prăjitură la cofetărie, tinerii nu aveau unde să meargă altundeva decât la cinematograf. În complicitatea întunericului din săli, băiatul punea braţul pe umerii fetei şi îi putea fura un sărut, ca în povestea de dragoste de pe ecran. Foarte gustate erau şi proiecţiile cu iz ilegalist din apartamente, de la video-urile primite din străinătate. După 1975, cenzura filmelor devenise foarte strictă, astfel că ploieştenii care puseseră mâna pe un astfel de aparat organizau seri de film, cu loc plătit, în care puteai vedea pelicule occidentale.
Şi locuitorii din Slobozia erau norocoşi, pentru că aveau în apropiere staţiunea balneară Amara. În cadrul staţiunii funcţiona şi tabăra „Pavilioane“ acolo unde an, de anpeste 3500 de elevi din toată ţara veneau să se bucure de soare în inima Bărăganului. „Altele erau vremurile atunci. Veneau copii din toate colţurile ţării să îşi petreacă vacanţa de vară în tabăra noastră de la Amara. Se simţeau foarte bine şi reveneau mereu cu plăcere“ declară Grigore Zamfirache, fostul director al taberei din Amara.
Discoteca de la casa de cultură
Nici Bistriţa comunistă nu ducea lipsă de locuri de petrecere a timpului liber. În top erau restaurantele şi cofetăriile, la care se adăugau şi cele trei cinematografe existente. Circurile ambulante erau deliciul celor mici, în timp ce cei mai tineri profitau de primele variante de „club”. Restaurantele erau de regulă însoţite de celebrele grădini de vară, foarte apreciate de bistriţenii care doreau să servească o bere rece, în aer liber.
Dacă cele mai des întâlnite localuri erau cele de „mâna a doua”, cele moderne erau şi ele prezente în peisajul bistriţean. Cel mai cunoscut local cu un aer mai modern era Restaurant Codrişor, care s-a transformat după `90 în Phoenix, fiind demolat în urmă cu câţiva ani pentru a-i face loc hotelului de 5 stele Metropolis. Printre locaţiile unde se organizau celebrele discoteci se număra Casa Tineretului, actuala Casa de Cultură a Sindicatelor, care momentan găzduieşte universităţi, sindicate şi uneori evenimente culturale.
Într-o epocă în care Internetul nu se inventase încă, locuitorii din Roman alegeau plimbările pentru după-amiezele frumoase. “Grădina Mare”- cum era numită de tinerii nemţeni- a fost amenajată într-un stil mixt, ca şi celelalte grădini realizate în acea perioadă în provincie. O alee pentru plimbări împărţea grădina în două, iar în mijlocul ei se afla un rond şi un chioş unde cânta fanfara militară. În apropierea acestora se găsea un lac romantic cu o insuliţă, care atrăgea tinerii îndrăgostiţi. Numeroase specii de arbori seculari populau “Grădina Mare”: tei, arţari, plopi. De-a lungul timpul au fost plantaţi şi arbori decorativi: castani, stejari piramidali, pini, duzi, salcâmi, sălcii pletoase şi un grup de arbori de plută de amur, originari din Asia de Est. “Era cel mai frumos loc din Roman. În serile de vară vedeai oameni de toate categoriile plimbându-se pe acolo: tineri îndrăgostiţi, grupuri de prieteni, părinţi cu bebeluşi”, îşi aminteşte romaşcanca Elena Popovici. Un alt parc care atrăgea tinerii din Roman era cel din apropierea Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. “În acel parc găseai specii rare de plante lemnoase decorative precum Magnoliile sau Ginko Biloba. În aceeaşi incintă erau capele şi chioşcuri realizate de episcopul Melchisedec Ştefănescu şi de urmaşii săi”, adaugă romaşcanca.
Onomasticile şi aniversările se organizau întotdeauna în casa sărbătoritului, din Roman. “Prietenii ne invitau la aniversarea lor cu câteva zile înainte. Nu se găseau de toate, ca acum. Pentru a face rost de băutură, ţigări şi carne se apela la cunoştinţe. Ascultam muzică la casetofon, de aceea fiecare aducea colecţia de casete”, îşi aminteşte nemţeanul Dan Lungu.
Vara petrecută la ştrand
Şi arădenii şţiau ce înseamnă distracţia. Cei care lucrau în uzinele şi fabricile arădene se puteau distra la clubul care era cu circuit închis. Se numeau seri dansante pentru socializare, ceilalţi organizau petreceri în locuinţe.
„Ştiam şi noi să ne distrăm. Parcă eram mai cuminţi, chefurile noastre erau mai domolite. Nu se înjura atât”, spune Vasilica Miut, în vârstă de 60 de ani. Oamenii spun că distracţia şi viaţa de noapte pe vremea comunismului erau împărţită pe clase sociale. De exemplu, tineretul din clasa medie avea cluburile studenţeşti. O arădeancă povesteşte că vara era cea mai mare distracţie era pe la mare. „Chiar dacă era distanţa mare şi făceam multe ore cu trenul până pe litoral, nu conta. Mergeam an de an, deoarece distracţia era maximă. Când nu eram la mare, vara mergeam la ştrandul din Arad”, mai spune Vasilica.
În epoca fără cluburi, pub-uri şi petreceri “de fiţe”, şi părinţii sibienilor de azi povestesc, zâmbind, că distracţia nu a lipsit, chiar dacă resursele erau limitate. Barul de la Conti, discoteca “de la studenţi” sau Disco Dumbrava erau o parte din locurile în care părinţii tinerilor sibieni de azi se distrau înainte de 1989. Nu lipseau vestitele chefuri de apartament, cu muzică în surdină şi jaluzelele trase, şi nici cele de la cabane cu foc de tabără, mâncare la ceaun şi melodii cântate în cor, în acompaniament de chitară.
La “Conti”, barul de la parterul hotelului Continental, lumea se aduna la o poveste, se serveau sucuri, băuturi uşor alcoolizate şi se asculta muzică, pe Mitropoliei era o cofetărie unde lumea se reunea la o cafea băută la mese înalte, în picioare, iar în Piaţa Mică era cea mai bună cafea la nisip. Ieşeau la munte, la grătare, iar de 23 august în pădurea Dumbrava se făceau focuri, mici, se cânta, se dansa. Tinerii dansau în discotecile comuniste, “la studenţi”, lângă actualul liceu Goga, sau la Disco Dumbrava, lângă pădurea Dumbrava, în zona actualei parcări a hotelului Hilton. Ascultau Deep Purple, John Lennon, Demis Roussos, CC Catch, Modern Talking, Boney M sau ABBA. “Îmi amintesc cu ce plăcere dansam pe ABBA. Chefurile de apartament le făceam tot cu muzică din asta, în surdină, desculţi, la lumină de veioză, cu jaluzelele trase, să nu ne vadă lumea de afară, şi neapărat când nu erau părinţii acasă”, rememorează Angela Babaioana, o sibiancă în vârstă de 53 de ani.
Cafe-barul Ada Kaleh din Severin, un local care a făcut istorie
În Turnu Severin, în acele vremuri numărai pe degete restaurantele bune. Puteai alege între „Parc Hotel”, „Traian”, „Drobeta”, „Mioriţa”, „Marinaru”, „Dunărea” ori „Vatra Haiducilor”. O parte din aceste restaurante au reuşit să supravieţuiască după Revoluţie, altele sunt o ruină, aşa cum este cazul restaurantului „Drobeta”. Acum oraşul este plin de restaurante dintre cele mai cochete, însă duc lipsă de clienţi. Pe vremea lui Ceauşescu, severinenii nu puteau servi masa la „Drobeta”, de exemplu, un restaurant din centrul oraşului, fără rezervare pentru că nu puteai să prinzi o masă liberă decât cu foarte mult noroc. Şi asta pentru că oamenii îşi permiteau să ia masa în oraş. Scoteau din buzunar cel mult 25 de lei pentru o friptură şi o baterie de vin. E adevărat, că orchestra nu avea voie să cânte decât până la orele 22,00, că berea nu se mai găsea decât până la ora 19,00, că trebuiau să suporţi şi prezenţa miliţienilor care obişnuiau să facă des razii în restaurante, mai ales că Severinul era oraş de graniţă, dar cu toate acestea era o atmosferă de voie bună.
În Turnu Severin, oamenii câştigau bani frumoşi şi prime pe măsură ori de câte ori îndeplineau planul. Vorbim aici în special de cei care lucrau la amenajarea barajului Porţile de Fier (fostul ICH) ori la construcţia tunelelor de pe Defileul Dunării (ICPF), la Energomontaj şi alte unităţi mari. La mare căutare era berea de Craiova în sticlă verde şi coniacul „Drobeta” produs la Turnu Severin.
Un loc cu totul special nu numai pentru locuitorii municipiului Turnu Severin, cât şi pentru persoanele care veneau în vizită aici era cafe-barul „Ada Kaleh”, numit aşa după celebra insulă populată de turci, unde puteai servi cafea la nisip ori o limonadă preparată după o reţetă turcească. Tot aici, îşi amintesc severinenii trecuţi de 40 de ani, puteai servi o vodcă autentică rusească ori celebrul rom cubanez „Havana Club”.
Istoricii spun că cea mai mare distracţie a clujenilor erau spectacolele de muzică populară de la Casa de Cultură a Studenţilor. „Să nu uităm că, în anii 50-60, cea mai mare parte a orăşenilor erau muncitori şi erau veniţi de la sate. Când îi ascultau pe Dumitru Fărcaş, Veta Biriş, Nicolae Sabău sau pe Nicolae Furdui Iancu uitau de comunism şi de Ceauşescu, se simţeau liberi“, este de părere istoricul clujean Vasile Lechinţan. El mai spune că până în anii 70 nu era fals cultul pentru popor, iar muncitorul era respectat. În anii 70 şi 80 acest cult a devenit unul de formă şi a fost umbrit de cultul pentru „tovarăşii“ Nicolae şi Elena Ceauşescu. Filme bune, rele şi sovietice Clujenii mergeau la filme la cinematograful Republica, actualul „Florin Piersic“, din Piaţa Mihai Viteazu. Se uitau la pelicule americane, englezeşti şi indiene cu Raj Kapoor. „În acea vreme circula un banc despre filme. Se spunea că filmele sunt de trei feluri: bune, rele şi sovietice“, spune Lechinţan.
Şi timişorenii aveau posibilităţi de petrecere a timpului liber. Mulţi aveau un ritual de zi liberă, care includea plimbarea pe Corso, o bere sau o masă la unul dintre restaurantele centrale şi apoi, eventual, câteva ore de dans. "Plimbarea pe Corso era una dintre activităţile preferate, apoi se mergea la Palace sau la Cina, sau la Timişoara, Loydul de astăzi, care avea jos şi o berărie", a spus istoricul Ioan Haţegan. "Eu mergeam cu soţia la Palace, să dansăm. Aveau o orchestră foarte bună acolo, stâteam până după miezul nopţii. Muzicienii ne cunoşteau, iar spre sfârşitul programului mai cântau şi pentru noi", şi-a amintit istoricul bănăţean.
Vara, grădinile de vară ale localurilor timişorene, de la Continental până la Vaporul, erau pline, iar la dozatorul de bere se făceau cozi imense. Cinematografele erau o altă posibilitate de petrecere a timpului liber, chiar dacă oferta de filme era "controlată" de regim. În Timişoara existau, la un moment dat, nu mai puţin de 10 cinematografe. "Mai erau spectacole, concerte în Parcul Rozelor, dar şi evenimente de mai mică amploare, în cartiere. Până prin 1980 a fost o perioadă foarte stabilă din punct de vedere al culturii şi al petrecerii timpului liber. Era şi o oarecare stabilitate economică, multora le ajungeau banii de la o lună la alta, îşi permiteau distracţii sau să pune deoparte pentru concedii", a povestit Ioan Haţegan. "Petrecerile la cineva acasă erau ceva obişnuit în toată perioada comunistă, indiferent de situaţia materială a momentului. Cei tineri făceau foarte des ceea ce adolescenţii de azi ar numi party, cu muzică şi dans", a mai spus istoricul.
Distracţie în Bucureşti, dar până în anii '80
Tinerii purtau plete, băieţii, blugi strâmţi şi cât mai evazaţi, iar fetele nu se fereau să poarte fuste Mini Jupe. Cei mai mulţi ascultau muzică din Vest, învăţau să cânte la chitară prin parcuri şi petreceau dansând ore în şir până târziu în noapte. Meciurile de fotbal erau hobby pentru bărbaţi şi femei deopotrivă, noaptea băieţii umblau mândri cu prietena la braţ staţii lungi de troleu, pe jos şi vorbeau. Frica în miez de întuneric nu exista, drogurile nu existau, dar oamenii beau.
”Modul de distracţie publică era destul de redusă, oamenii citeau foarte mult, nu prea conta din ce clasă socială făceai parte. Apoi, în Bucureşti existau circa 50 de cinematografe, se mergea mult la film, chiar dacă majoritatea erau româneşti”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Falcan crede că viaţa din Bucureşti era destul de plină din punct de vedere al distracţiei, dar până înspre anii 1980, când lucrurile au început să fie din ce în ce mai urâte. Atunci au dispărut filmele vestice complet, accesul la restaurante nu-şi mai avea rostul pentru că nu se găsea mai nimic din meniu, iar lipsa căldurii şi a mâncării deveneau din ce în ce mai necruţătoare.
”Existau ceaiurile, petrecerile date la prieteni. Aici depindea foarte mult de cum erau părinţii, dacă aveai noroc şi erau înţelegători, atunci petrecerile puteau dura până la 5 dimineaţa. De băut, se bea tărie în general, dar se dansa foarte multe. Oamenii vorbeau, făceau glume. La început se asculta muzică pe pick-up, apoi pe magnetofon şi târziu pe casetofon. Când a apărut video, cine avea erau vânat de toţi prietenii”, povesteşte Falcan. Ceaiurile se făceau de obicei sâmbăta sau duminica, dar studenţii mai petreceau şi în timpul săptămânii, nelipsite fiind şi cele din cămin.
În ceea ce priveşte atitudinea, era de noncomformism. Pe fondul unei rebeliuni generale, dar şi ca repulsie în faţa regimului, oamenii purtau plete, cămăşi înflorate, blugi evazaţi, se asculta Rock, Rock`n`Roll şi băieţii învăţau, după ureche de multe ori, melodiile preferate la chitară.
Locurile cool din Tulcea comunistă
Cea mai mare distracţie printre tinerii din Tulcea erau plimbările lungi pe faleză. Tot oraşul se aduna aici şi se plimbau. Chiar şi aici existau cozi. Dar nimeni nu se plângea. „Eram organizaţi, de fapt ne organizam noi. Ne plimbam câte patru - cinci persoane pe un rând şi înaintam unii în spatele cerlorlalţi. Un rând mergea dinspre Casa Sindicatelor spre Delta, altul din direcţia opusă. În week-end, mai spre seară, era furnicar acolo. La fel şi pe strada Gloriei, pe drumul spre Monument“, mai povesteşte femeia.
Oamenii se plimbau, de asemenea, şi prin magazinele de haine. Acest tip de distracţie era, cumva, similar plimbărilor prin mall-urile de astăzi. „Da, ţin minte, în Diana ne întâlneam cu toată lumea. Nu cumpăra nimeni nimic, dar mergeam să ne plimbăm pe acolo“.
Terasele erau pline de tulceni. Cele mai „cool“ locuri pe atunci erau restaurantul Delta, terasa de la Danubiu sau Centralul-ul. De asemenea, cofetăriile erau pline de tulceni: Aida, Garofiţa, Boema, Union erau cele mai căutate locuri pentru părinţi, copii, dar şi pentru tineri îndrăgostiţi.
Distracţia de la malul mării
În Constanţa, localurile se închideau la ora 22, în protestele mesenilor. Adunări publice extinse nu erau decât cele de sărbătoare comunistă, excepţie făcând la Constanţa tradiţionala Zi a Marinei (15 august) şi serbările Cenaclului Flacăra. Curentul electric era plin de pene, iar programul la televizor limitat la două ore invita la somn. Şi totuşi… Lumea găsea destule motive şi locuri de distracţie. Dacă posibilităţile se tot restrângeau, românii îşi făceau din propriile case cele mai ingenioase „localuri“.
Dacă nu deranjai prea tare vecinii şi dacă nu stătea alături vreun turnător care să cheme Poliţia, petrecerile de acasă erau cele mai reuşite. Cu vecini, cu prieteni, cu neamuri sau colegi de serviciu, se încingea un chef de zile mari în micul apartament de bloc.
Cine stătea la casă era avantajat. Tavanul acestora era mult mai înalt decât cel de la bloc, atfel încât când „chindia“ (sau „bairamul“, regionalismele dobrogene ale petrecerii) era la apogeu, petrecăreţii se urcau unul pe umerii celuilalt dansând la înălţime ca spectatorii entuziaşti la marile concerte.
Muzica era furnizată de pickup-uri, magnetofoane (mag - prescurtat) sau casetofoane (cas). Când a apărut video-ul în casele românilor, la mijlocul anilor `80, a fost o revoluţie.
Majoratele sau petrecerile au început din acel moment să fie organizate „multimedia“, pe imaginile sonore înregistrate din Occident, de la topurile şi emisiunile muzicale. Dar pentru cei trecuţi de nebunia disco, chefurile puteau fi organizate foarte bine pe muzica dansantă românească.
„Cea mai tare distracţie din viaţa mea a fost trasă în copilărie acasă, la ai mei. Într-o seară de Crăciun, la ora 10 seara, priveam ecranul gol al televizorului, după telejurnalul şi filmul de epocă. Ziua fusese frumoasă, cu colinde şi brad, dar seara am fi vrut să simţim atmosfera aceea caldă, de care să se bucure toţi românii. Însă comuniştii nu voiau să trateze acea zi ca fiind specială, aşa că ne-am considerat norocoşi pentru că nu ni se întrerupe lumina, ca de obicei.
La realizarea acestui grupaj au contribuit jurnalişii Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Bianca Sara, Anca Sevastre, Claudia Untaru, Ramona Găină, Corina Macavei, Florina Pop, Vali Silaghi, Ionuţ Ungureanu, Claudia Petraru, Sînziana Ionescu.
Se încarcă comentariile...
