Cum am devenit filosemit

Scandalul provocat de difuzarea la televiziunea publică a unui colind ale cărui versuri pomenesc despre arderea evreilor ar putea transforma chiar şi pe cineva lipsit de păreri faţă de acest delicat subiect în filosemit.

Nu de faţadă, nu pentru că aşa e politically correct, nici ca să se ajungă la o la fel de ofensatoare discriminare pozitivă, nici la adăpostul clişeului vadimistic folosit de orice antisemit dat în fapt (vai, dar cel mai bun prieten al meu e evreu!). Pur şi simplu.

Cred că orice om cu scaun la cap care a aflat de mizeria de la TVR3, postul vopsit prea strident în verde sub conjuncturala egidă a guvernanţilor cărora li s-a servit staţia pe tavă, ajunge filosemit fie şi urmărind leapşa responsabilităţilor în acest caz.

Cum a pornit scandalul, justificările au început să curgă, iar disculpările sunt mai mult decât groteşti. Aflăm, astfel, de la directorul Centrului de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Cluj, Tiberiu Groza (citat de Mediafax), numai grozăvii. Că nu există colinde antisemite (calificativul jidovan afurisit şi constatarea că jidovul e bun doar când iese pe horn sunt, probabil, eşantioane folclorice ale ospitalităţii noastre, care suntem aici de mii de ani, în bună pace cu naţionalităţile conlocuitoare pe care le exporta Ceauşescu exact ca pe mobilă); că respectivul colind e străvechi, cules dintr-o mirifică zonă folclorică şi până acum nu s-a plâns nimeni de el; că a fost ales pentru că era inedit, adică nu mai fusese interpretat la televiziune (de ce oare?!), dar şi pentru că era scurt, în condiţiile în care era frig afară, şi, oricum, nu discreditează pe nimeni?!

În ce mă priveşte, am fost filosemit de mic. A fost o întâmplare, dacă aş fi avut vecini mai apropiaţi suedezi, aş fi fost acum, probabil, filosuedez. Doar că vecinii mei de etaj erau evrei sefarzi. Nenea Radu, hâtru nevoie mare, s-a prăpădit primul. Era microbist înfocat, aşa că a făcut infarct la un meci de cupă şi s-a dus după un meci de campionat (aşa cumva am devenit şi filostelist). Domnul Moreno era foarte blajin, asta e cam tot ce îmi pot aminti, şi se născuse în Bulgaria. Doamna Moreno era o economistă respectată, un om nespus de înţelept şi o companie adorabilă. De la dumneaei am învăţat să ascult Vocea Americii; că nu se cuvine să îţi arăţi coapsele la televizor (Corina Chiriac, într-un număr de varietăţi, mă rog, aici, adolescentul n-a fost chiar de acord!) ; că dacă ies în lume, să mă ciupesc în obraji în prealabil – mai bine să mă pizmuiască lumea că sunt îmbujorat, decât să mă compătimească pentru paloare; că Revista Mea, care apărea în Israel în limba română, o avea cam multe bârfe, dar măcar e liberă; că Mircea Crişan (ce puţin s-a scris la recentul său deces…) e un comic nemaipomenit. Şi multe altele.

Ulterior, m-am ataşat de scrierile unor autori pe care îi suspectez în forul meu lăuntric că au scris după pofta sufletului meu – Ephraim Kishon, Karinthy Frigyes, Philip Roth sau Woody Allen. Bancul cu evreul ce trece pe sub balconul arabului care scutură covorul şi-l întreabă „nu porneşte, nu porneşte?!“ a devenit favoritul meu. Am fost publicat în „Realitatea evreiască“ (cu articolul „Nu e o ţară pentru bătrâni“), îmi place să cred, nu pentru că domnul Vainer a fost colaborator apropiat al tatălui meu.

Nu v-am povestit toate astea ca să mă bag în seamă într-un scandal care nu e al meu şi nici ca să fac trafic cu subiecte sensibile. Ci doar ca să denunţ public ce e de denunţat, ceea ce cred că e o obligaţie cetăţenească, şi că devenirea unui simplu om ar fi fost alta dacă n-ar fi cunoscut alţi oameni, întâmplător, evrei. Nu ştiu dacă aş fi fost mai bun sau mai rău. Ştiu sigur însă că ţara mea, ba şi continentul meu, s-a dezvoltat în perioadele în care românii, maghiarii, germanii sau evreii au convieţuit civilizat. Asta vreau şi acum, nimic mai mult.