Cum a apărut Moartea?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Conştiinţa morţii – este încă un mister pentru biologi, filosofi, teologi. O întrebare – şi o nouă linie de cercetare – se leagă de prezenţa conştiinţei morţii la animale.

Mult timp mortalitatea a fost privită ca o însuşire exclusivă a omului, animalelor refuzându-li-se nu doar conştiinţa morţii, dar chiar şi suferinţa produsă de propria lor moarte sau de moartea semenilor. Prodigioasele producţii ştiinţifice, cărţile şi filmele despre animale din ultimul secol au reuşit să amelioreze dacă nu chiar să schimbe complet percepţia publicului larg asupra temei. Drepturile animalelor constituie deja un capitol important în orice tratat de etică. Omenirea – carnivorizată în exces – încearcă totuşi să reducă pe cât posibil suferinţa animalelor, fără să-i mai treacă cuiva prin minte să o conteste. Legendei privitoare la presimţirea morţii de către elefanţi, exprimată prin retragerea lor din turmă, i s-au adăugat informaţii concrete şi imagini clare ale comportamentului lor afectuos în faţa cadavrului unui seamăn. În urma atâtor înregistrări video, ne-a devenit familiar comportamentul maimuţei de a-şi căra în continuare puiul mort de multe zile. Sau, dacă este vorba de maimuţa dominantă, de a răpi puiul altei maimuţe.

Nu trebuie să ne pripim în tragerea unei concluzii. Nu rezultă de aici că toate animalele posedă o conştiinţă sau, cum să-i spunem?, o „trăire” a morţii. Şi nici că o atare conştiinţă a morţii este legată în vreun fel de inteligenţă sau de nivelul de organizare socială. Există caracatiţe, recunoscute pentru nivelul lor de inteligenţă, care se lasă, intenţionat, devorate de propria lor progenitură. Furnicile, albinele sunt indiferente la moartea individuală – fiind programate genetic pentru sacrificarea întru apărarea cuibului, în speţă a mătcii. Efemeridele îşi încheie împăcate viaţa după împlinirea etapei reproductive. Şi exemplele pot continua indefinit.

Ce anume face însă ca la anumite specii, culminând cu omul, să apară conştiinţa şi trăirea morţii – atât individuale cât şi a semenilor apropiaţi? Dacă analizăm puţin fenomenul morţii aşa cum îl trăim noi oamenii, vom putea trage o concluzie. Observăm, în primă instanţă, că moartea este un fenomen contrariant atunci când se petrece în apropierea noastră, când îi vizează pe cei dragi nouă sau pe noi înşine. Pe măsură ce se îndepărtează de noi – oricât de umanişti am fi – intensitatea sentimentului, a conştiinţei morţii diminuează până la dispariţie. Îţi trebuie o mare capacitate empatică pentru a o putea menţine trează atunci când în joc este viaţa şi moartea oamenilor străini, diferiţi de tine, aflaţi în locuri exotice. Sigur, ne putem solicita imaginaţia pentru a compătimi moartea celui străin în calitatea lui de alter-ego. Dar, propriu zis, în afara noastră şi a celor apropiaţi nouă, moartea nu există. Tragismul morţii se referă doar la noi înşine şi la cei apropiaţi nouă; nu plângem în faţa mortalităţii – fie ea şi infantile, ci la moartea cuiva apropiat nouă, fie el oricât de bătrân.

Consecinţa mi se pare extrem de importantă, dintr-un punct de vedere etologic, răspunzând la întrebarea „cum a apărut moartea?”, cum a apărut conştiinţa morţii?

Moartea nu apare decât pe fondul existenţei prealabile a afecţiunii, a ataşamentului, altfel spus, în cuvinte simple, datorită iubirii (iubire de sine şi iubire de ceilalţi). Moartea nu există decât acolo unde întâlnim măcar un rudiment de iubire. Iubirea este condiţia de posibilitate a morţii, a conştiinţei morţii. Parafrazându-l pe Sf. Apostol Pavel: dacă dragoste nu am, moartea nu este.

Animalele şi oamenii dezvoltă o „trăire”, respectiv o „conştiinţă” a morţii doar fiindcă dezvoltă o afecţiune / un ataşament de sine sau de altul, doar în măsura în care sunt fiinţe erotice. Cu alte cuvinte, acolo unde este prezentă afectivitatea, putem fi siguri că vom întâlni, corespondent nivelului ei de complexitate, şi un anumit grad al conştiinţei morţii. 

Moartea a intrat în lume (cu asta sunt de acord şi teologii) pe uşa iubirii.

Ideea relaţiei de cauzalitate dintre iubire şi moarte este implicită în textele „terapeuticii” filosofice. Pentru a-l împăca pe om cu moartea sa proprie, filosofii din toate timpurile recomandă, prin diferite mijloace, cu un termen din psihanaliză, dezinvestirea libidoului. Cititorii sunt învăţaţi să se detaşeze de ei înşişi, să se privească „din exterior”, ca atomi rătăcitori într-un univers de o vastitate năucitoare, fie să se privească din perspectiva (în esenţă incomprehensibilă) a unei Raţiuni universale. „Obiectivitatea” percepţiei de sine recomandate de filosofi – şi de oamenii de ştiinţă moderni – urmăreşte, mai mult sau mai puţin ascuns, ceea ce spuneam: dez-investirea libidoului, supoziţia nemărturisită fiind că iubirea (de sine, de altul sau de lume) creează fenomenul morţii.

Intuitiv, şi fără să fie filosofi, mai toţi oamenii încearcă să se împace cu ideea morţii în acelaşi mod: pe măsură ce îmbătrânesc încep să devalorizeze viaţa, plăcerile vieţii, lumea („ce a ajuns lumea din zilele noastre!”) şi – aici îi ajută şi inevitabila degradare fizică – pe ei înşişi, altfel spus să retragă investiţia de libido – responsabilă de conştiinţa morţii. De altfel, ne imaginăm morţile fericite ca fiind tocmai acele morţi în care nu  a mai rămas nimic de murit, ale celor „sătui de zile”, în care ultima adiere a vieţii se împrăştie, insesizabil, în nemişcare.

Invocarea raţiunii de către filosofi şi oamenii de ştiinţă – în scopul unei receptări obiective a morţii proprii şi a celor apropiaţi şi deci al unei de-sensibilizări a morţii – ne arată că, într-adevăr, conştiinţa morţii este independentă de raţiune, poate chiar un termen opus ei. Conştiinţa morţii – ţine de domeniul afectivităţii (ataşament de sine şi social) – şi, încă o dată, chiar din acest fapt, rezultă că este o prejudecată atribuirea ei exclusivă fiinţelor raţionale. Omul este conştient de moarte – nu întrucât este fiinţă raţională – ci datorită înaltului nivel de afectivitate atins în evoluţia sa (chiar dacă acest nivel a fost atins şi graţie raţionalităţii lui). Proverbiala „răceală” afectivă a raţiunii şi a raţionalităţii – invocată, cum spuneam în scopul diminuării sau chiar anulării conştiinţei morţii, pledează în favoarea netei lor deosebiri.

Martin Heidegger spunea că numai omul moare, animalul „sfârşeşte”. Dovezile etologilor arată că o parte dintre animale mor şi ele, la fel ca oamenii. Mor – nu întrucât sunt fiinţe raţionale – ci întrucât au atins un nivel de afectivitate, de sensibilitate, au dezvoltat un alt „organ de simţ” prin care pot percepe existenţa legăturilor, a ataşamentelor (faţă de sine şi faţă de ceilalţi). Fiinţele erotice, afective – trăiesc într-o lume dotată cu o dimensiune inaccesibilă fiinţelor non-afective, anerotice: dimensiunea morţii. Oricât de predispuşi la antropomorfizare am fi, ar fi absurd să ne închipuim o albină sau o furnică – suferind pentru moartea suratelor lor sau la – cum să-i spunem? – „ideea”, imaginea, feromonul propriei lor morţi. Şi dau special acest exemplu, întrucât albinele şi furnicile sunt cele mai inteligente vieţuitoare de pe pământ după om. Cu toate acestea, ele sunt fiinţe non-afective, anerotice – dat fiind că, aşa cum arată magistral Edward Wilson în cărţile sale – ele nu sunt legate nici de ele însele, nici de ceilalţi membri ai grupului, fiind adevărate automate (chiar şi matca este un automat al rolului său genitor). Ele par cele mai „abstracte fiinţe”, cele mai „raţionale” – şi de aceea au fost „distribuite”  fie în roluri pozitive de către unii autori ai utopiilor societăţilor perfect organizate, fie în roluri negative de către autorii distopiilor referitoare la oamenii dezumanizaţi, strict raţionali şi complet apatici.

Cum am văzut deja, propoziţia atât de familiară, mai ales de la cursurile de logică: – „toţi oamenii sunt muritori” este falsă: nu toţi oamenii mor, cum la fel de falsă este propoziţia „numai oamenii mor”. Profilul psihopatului lipsit de afectivitate nu este consistent cu conştiinţa morţii. Un psihopat nu face atacuri de panică. Pentru el – moartea lui şi moartea celorlalţi – pur şi simplu nu există. El este o fiinţă nemuritoare sau mai exact non-muritoare.

Parafrazând titlul unei opere monumentale: fără ataşament, nu poate exista pierdere. Moartea apare odată cu fiinţele afective, erotice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite