În primăvara anului 2000, am fost la Haga la un seminar internaţional organizat de Comitetul Helsinki Olandez. Cu veşnica mea preocupare în materie de poliţie, aresturi şi penitenciare m-am rugat frumos de colegii olandezi, care au reuşit, în doar câteva ore, să obţină aprobările pentru vizitarea unei secţii de poliţie.

Şi iată-mă, dis-de-dimineaţă, în faţa unui poliţist blond, nu prea înalt şi nici foarte solid, într-o secţie de poliţie de la periferia capitalei. Facem prezentările – îl cheamă Jos nu-ştiu-cum – şi este şeful patrulelor din zona ce ţine de secţia sa. Este el şef, dar merge în continuare pe teren. Mai ales cu „bobocii”.

Eu am dobândit de-a-lungul anilor un fel de al 6-lea simţ. Miros infractorul de la distanţă. Bine, pe mulţi îi ştiu şi îi am în atenţie. Dar  nu am treabă cu hoţi mărunţi sau cu ăia care vând ceva  droguri uşoare la colţ de stradă. Pe mine mă interesează « bossii » lor”.

Aud pentru a n-a oară de când sunt în Haga că, în Olanda, consumul de droguri  (uşoare, bineînţeles, adică neinjectabile) nu este legalizat, ci doar tolerat.Şi dacă vedeţi un drogat pe stradă, ce faceţi?”, întreb. „Nimic. Doar dacă a comis o faptă penală şi dacă am convingerea că, odată prezentat la instanţă, aceasta va dispune arestarea.” 

Mă gândesc imediat la un tânăr bucureştean, fost dependent de droguri şi aflat în programul de  dezintoxicare cu metadonă (substitut de drog), care a avut o uşoară altercaţie pe stradă cu un cetăţean de două ori cât el şi s-a trezit cu poliţistul pe cap. Iar când tânărul i-a arătat onest tabletele de metadonă pe care le avea asupra sa, s-a dat alarmă generală, a venit duba poliţiei cu încă doi poliţişti şi l-au „condus” la sediu, cu ceva ghionturi ca să nu se plictisească. A plecat de acolo după nişte ore, cu metadona confiscată, în ciuda reţetei  pe care o avea asupra lui, şi cu un proces verbal de amendare pentru „tulburarea liniştii publice”.

Îi spun lui Jos despre ce şi cum cu „liniştea publică” în România. Se miră sau mă bănuieşte de glume proaste. „Şi dacă doi se ceartă pe stradă, ce faceţi?”, întreb. „De obicei se calmează imediat ce văd un poliţist”. „Şi nu îi legitimaţi? Nu îi conduceţi la sediu? Nu le daţi amendă ?”. Răspunsul lui este un „nu” uşor iritat.

Îl întreb despre armele de foc din dotare, cu ochii pe tocul cu revolver de la centură. „Am aproape 20 de ani de muncă. Nu am scos niciodată revolverul din toc decât la poligonul de trageri.” „Şi dacă suspectul fuge de la locul faptei ?” „Îmi alertez colegii şi fug după el. Dacă îl prind, bine, dacă nu îl bag imediat în sertarul din creier unde am toţi suspecţii neprinşi.  Nu am recurs niciodată la revolver, nici  măcar ca ameninţare. De ce să risc să rănesc un nevinovat sau să stârnesc panică?

Mda.... şi îmi vine în minte cazul lui O, prins de poliţişti români în timp ce încerca să fure .... un ambalaj cu 6 sticle de apă minerală! L-au băgat în sediul unui magazin şi l-au luat la întrebări cu pumnii. Înspăimântat, O. a spart un geam şi a încercat să fugă. S-a ales cu un glonte în picior şi o condamnare la 5 ani de închisoare.

„Şi dacă totuşi prindeţi un suspect ce faceţi cu el?”, insist eu. „Dacă am convingerea că a comis o infracţiune – vă spuneam mai devreme de fler – îi spun ce drepturi are, îl invit să îşi sune avocatul, îl duc la tribunal, îi raportez procurorului şi ne ducem în faţa unui judecător, dar numai după sosirea – sau desemnarea din oficiu  - a avocatului.  Până atunci, nu pot să-l chestionez decât cu privire la datele de identificare. Noi, poliţiştii avem însă dreptul de a interzice suspectului să ia legătura cu avocatul sau familia timp de maximum 4 ore, dacă acesta face parte dintr-o bandă de răufăcători pe care i-am identificat anterior şi îi supraveghem de ceva vreme. Asta pentru a-l împiedica să îşi avertizeze ciracii. În acele ore, poliţiştii îi „saltă” şi pe ceilalţi membri ai bandei.”

Îmi amintesc cu strângere de inimă despre sutele de oameni „conduşi” de poliţiştii români la secţie. Ce avocaţi, ce înştiinţarea familiei, ce drept de a tăcea..... Aureli, fleacuri.

La despărţire, Jos ţine să mă asigure că el nu face nimic deosebit. Aşa procedează şi colegii lui de breaslă. N-ar fi bine să avem şi noi, în România, poliţişti olandezi?

Text scris de Manuela Ştefănescu. Lucrează cu APADOR-CH din 1991.