Peste câteva zile, vine la interviu un abia absolvent pentru un job de IT-ist la noi. Subţirel, vesel, fără griji, vorbăreţ. Până să ajungă în mijlocul camerei, îmi spusese deja una-alta despre el, fără să mai aştepte să zic şi eu vreun cuvânt. Când să se aşeze, dă cu ochii peste mecanismul cu minuscula manivelă roşie. Se opreşte brusc din vorbit şi se duce direct către el. Îl ia în mână, îl întoarce pe dos, se uită la toate şuruburile, învârte de manivelă, înainte, învârte în sens invers, apoi cu viteză mai mare, îl ciupeşte cu unghia. Uitase complet pentru ce a venit, şi nu şi-a mai adus aminte decât atunci când am observat că şi-a dat seama la ce foloseşte şi cum funcţionează. Bogdan a rămas câţiva ani la noi, după care s-a dus unde îi era locul. A fost exact aşa cum am intuit în primele momente, când l-am văzut intrigat de mica ciudăţenie de pe biroul meu.

Şi de atunci, micul mecanism decorativ cu o manivelă miniaturală şi o biluţă roşie în capăt a rămas în acelaşi loc, pe biroul la care stau când mă întâlnesc cu candidaţii, dar şi cu mulţi alţii. Nu chiar în dreptul scaunului pe care stă interlocutorul meu, ci cam la vreo 50 de centimetri în dreapta, ca să nu pară ostentativ sau intenţionat pus. Dar nici prea departe, ca să nu se amestece cu celelalte lucruri de pe birou. E acolo, în fiecare zi, de zeci de ani.

Dacă aş putea să filmez reacţiile oamenilor în faţa micului mecanism decorativ cu o manivelă miniaturală şi o biluţă roşie în capăt, aş deveni şi eu vedetă pe YouTube, şi poate chiar bogat. Dar nu am voie, fiindcă reacţiile şi surprizele de pe feţele lor sunt date cu caracter personal, şi ştiţi cum este…

Unii se uită la cutiuţă, se uită întrebător la mine, se vede că ar vrea să spună ceva, dar nu sunt siguri dacă e bine. Alţii mă întreabă ce este, cu multă curiozitate, îmi cer detalii, învârt de mica manivelă să vadă ce se întâmplă. Unul s-a uitat tot interviul numai la cutiuţă, parcă era hipnotizat de ea. Vorbea cu mine, dar se uita numai acolo. Şi, la un moment dat, fiindcă îi era greu să se uite atât de pieziş, a tras-o cu mâna mai spre el. Instinctiv, cel mai probabil, fără să-şi dea seama. Altul, dimpotrivă, s-a uitat cu teamă la ea, dar când vorbea se uita la mine. Însă cum întorceam capul, să mă uit prin CV sau cine ştie pe ce altceva, cum se întorcea către cutiuţă şi o studia cu insistenţă. Iar când m-am întors cu totul către calculator, şi credea că nu îl văd, a întins mâna dreaptă către micul mecanism, dar cu atâta încetineală, de frică să nu văd mişcarea, încât aproape că îmi ţineam şi eu respiraţia şi mă feream să fac vreo mişcare bruscă, să nu-l sperii. A ajuns cu degetul la el, şi l-a împins către capătul mesei, însă atât de uşor, ca sa nu facă cel mai mic zgomot de frecare pe masă, că am citit de vreo trei ori ce aveam pe ecran, numai ca să termine el de scos cutiuţa din raza vizuală şi să îi treacă sperietura.

Pentru cei cu prezenţă de spirit, însă, e o ocazie neaşteptată să o arate în cele mai neaşteptate feluri, unele absolut spumoase şi chiar memorabile. Mai ales dacă au mai şi citit din articolele mele şi ştiu la ce să se aştepte. Domnule Butunoiu, dacă învârt de mica manivelă cu biluţă roşie spre stânga fac o impresie mai bună decât dacă o învârt spre dreapta, sau e la fel, important este doar să învârt de ea? A, iată şi cutiuţa, tot aici era şi acum câţiva ani când am fost la voi… Trebuie să am de fiecare dată aceeaşi reacţie, sau e bine ca de fiecare dată să fac ceva nou? Sau, la telefon: Da, abia aştept să vă revăd, pe dumneavoastră, pe Oskar pe Stravinsky şi cutiuţa… Văd că aveţi multe lucruri pe birou, trebuie să mă joc doar cu cutiuţa sau şi cu clovnul şi cu mica motocicletă de pe margine? Nu mai ţin minte, trebuie să spun ceva despre cutiuţă acum, la început, sau după interviu, ca să mai destindem atmosfera?

Atenţie, aşadar, la micile manivele cu biluţe roşii în capăt de pe birourile recrutorilor. S-ar putea să aveţi ocazia să-i vedeţi că vă pun un plus pe CV chiar înainte să înceapă interviul…