„Cultura” în absenţa educaţiei: un pretext pentru a buzunări românul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cultura ― nu în sensul ei larg, socio-antropologic, în care chiar şi perechea de pantofi, ”fasolea cu ciolan” etc. devin ”cultură”, ci în acela restrâns, de artă, ca activitate umană creatoare şi, implicit, vehicul spiritual de comunicare ― nu este ceva de sine stătător, care-şi conţine în suficienţă lăuntrică scopul, începând cu sine şi sfârşind cu sine, trufaş şi inamovibil.

Cultura este prelungirea înaltă a educaţiei, e consecinţa sa nobilă, fiindcă educaţia influenţează/generează/cheamă cultura, cu care apoi, fireşte, stabileşte relaţii de dinamici reversibile, completându-se şi asumându-se reciproc ― desăvârsindu-se. Altfel spus, forţând oarecum aristotelica, educaţia este existenţa în act, iar cultura este existenţa sa în potenţă. Aşadar, nu se poate vorbi despre cultură în absenţa educaţiei, aşa cum nu se poate vorbi despre pâine în absenţa grâului ― deoarece nu are cine pe cine asuma.

În aceste condiţii, ce înseamnă, mai exact, ”importanţa culturii”, clamată, cu sârguincioasă ipocrizie, într-o ţară ticsită cu analfabeţi ( după unele statistici, 53% analfabetism funcţional şi cca. 20% analfabetism absolut)? Iar în afara dulcelui ban public, din care trebuie să ne înfruptăm, pe viaţă şi pe moarte, ”noi şi-ai noştri”, în ce altceva mai constă ”cultura”?

Actul artistic, emiţătorul cultural, adică, în lipsa receptorului, este un act mort ― România needucată demonstrează, din plin, dacă mai era nevoie, acest lucru. În concluzie, ”importanţa culturii”, în România, înseamnă dezinteresul, aproape total, pentru cultură ― iar asta vizează, din perspective diferite, ambii poli.

Bunăoară, ”elita” literară, dumnezeii cu bube-n cap, care taie şi spânzură, în literatura română, este alcătuită din: lichele (chiar dacă unii dintre ei, nimic de zis, sunt nume importante, care, la o adică, se pricep foarte bine la literatură) şi stupizi (impostori, plagiatori, nontalente, inculţi, linguşitori, veleitari etc.). Aceştia, din diverse interese (pecuniare, carieriste ş.a.), susţinând, premiind, promovând tot soiul de nulităţi (care, la rândul lor, vor ajunge, mâine-poimâine, ”elite”, graţie acestei dinamici bolnave), au mutilat literatura, au adus-o în halul în care arată.

Literatura (cultura) este un pretext, care se invocă pentru a accede la banul public ― într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin (sinecuri, voiaje în străinătate, stipendii, pensii, funcţii, afaceri, averi etc.) ― fiindcă, în realitate, cu excepţia ageamiilor (snobi, habarnişti, ”extratereştri”, inculţi, ”papagali”, ”pelicani” ş.a.m.d.), manipulaţi de ”elite” prin însăşi gregaritatea/ignoranţa lor, pe care o speculează la maxim, nimeni nu dă doi bani pe ea.

Două sunt cauzele care au împins lucrurile aici: lipsa cititorilor (mai ales cei avizaţi; şi iată că am ajuns din nou la educaţie/învăţământ) şi banul public. Atâta vreme cât cititori nu vor exista (deci interes, ”cerere”) şi robinetul bugetar va rămâne indiferent şi deschis, nimic nu se va schimba ― fiecare veleitar va fi numit scriitor, şi uns, la o adică, după buget şi interese, ca clasic în viaţă, devenind astfel ”model”/”reper”. Dar românul, din câte se pare, nu e interesat de toate acestea şi de faptul că i se golesc buzunarele, el e preocupat cu altele: cu ”patriotismul”, cu slăvirea ”inteligenţei” proprii şi cu aşteptarea ”binelui”, care urmează să cadă din cer.

P.S. Banul public, adică acela tras din buzunarul românului, e capabil să facă ”minuni”: România este, probabil, singura ţară din lume în care mulţi au ajuns ”scriitori de succes” fără să aibă niciun cititor (sau ”scriitori cunoscuţi şi îndrăgiţi” de care n-a auzit nimeni; ca să nu mai vorbim de ”mari scriitori” agramaţi, care spun, de pildă, cum am auzit mai ieri pe unul, articulând pluralul substantivului ”bibliotecă”, ”bibliotecele”).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite