Cui foloseşte învrăjbirea omenirii? Despre pandemie, anarhie, Floyd, „ocultă” şi dezintegrarea morală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Proteste SUA FOTO Arhiva Adevărul/EPA
Proteste SUA FOTO Arhiva Adevărul/EPA

Teoriile conspiraţiei sunt mai prezente ca niciodată în dezbaterea publică, iar tot mai mulţi lideri atrag atenţia că nimic nu-i întâmplător şi că ne aflăm la un punct de cotitură al omenirii, în care principiile sociale şi morale consacrate ar putea fi resetate.

Ne place sau nu, ne aflăm într-un moment de răscruce al omenirii. Din cam toate punctele de vedere. Oricum am privi viitorul speciei noastre şi al planetei, nu putem să nu constatăm că am ajuns într-o serie de fundături care arată limitele modului nostru de viaţă (vezi efectele catastrofale ale poluării) dar şi ale unor concepte sociale şi/sau morale care până acum păreau de nezdruncinat.

Adepţii dinamismului social vor spune că, la urma-urmelor, asta este evoluţia şi că, de-a lungul istoriei, au mai fost o mulţime de momente similare, care păreau să prevestească o apocalipsă. Dar omenirea nu a dispărut, doar s-a adaptat. Perfect de acord cu asta. Însă parcă niciodată lucrurile nu au fost atât de „pe repede înainte”, iar tendinţa de a „arde” valorile consacrate nu a fost atât de abruptă.

Să nu fim însă mai catolici decât Papa. Ajustarea unor de grile de valori sociale (ori morale) este normală. Bunăoară, principiul - foarte „tânăr” în esenţă - egalităţii în drepturi a oamenilor este unul dintre motoarele societăţii moderne. El a adus explozia civilizaţiei, după ce milenii de-a rândul omenirea a evoluat foarte lent (ba a şi regresat pe alocuri) tocmai pentru că a sărit din despot în despot, din dictatură în dictatură, din regim opresiv în regim opresiv. Omul-masă a devenit relevant pentru întreg abia după ce a primit dreptul să se afirme ca individ.

Să fi corecţi, însă! Egalitatea funcţionează de mai puţin de un secol (nu-i aşa că-i cel puţin ciudat că se suprapune cu explozia tehnologică?) şi nici măcar nu este încă aplicată peste tot. Segregarea rasială există, la fel discriminarea femeilor. În jumătate dintre civilizaţiile lumii (vorbind ca număr de indivizi) femeia are şi acum statut de (aproape) sclav. Uneori este considerată mai puţin importantă decât o cămilă sau o colibă. Însă acesta este doar un aspect ce ţine de primitivism. La un moment dat, lanţul se va rupe. Mult mai dăunătoare, însă, este subtila şi parşiva discriminare economică, care nu este disolută, ci se consolidează. Ea este cea care face ca oamenii cu bani să aibă influenţă, deci şi supra-drepturi, iar cei săraci să fie o cantitate neglijabilă social, iar drepturile lor să fie micşorate.

Pare paradoxal, dar aşa funcţionează lumea reală, în care drepturile oamenilor sunt perfect egale doar în teorie. În constituţii. Nu şi „la firul ierbii”. Spre exemplu, dacă milionarul Ionescu face o boală gravă, banii lui îi vor asigura cei mai buni medici, cele mai bune echipamente medicale, cele mai performante medicamente şi, eventual, salvarea de la moarte. 

În schimb, cetăţeanul Popescu, truditor pe salariul minim pe economie (poate chiar în una dintre fabricile care înmulţesc averea lui Ionescu) stă la mâna hazardului. În faţa aceleiaşi boli, el trebuie să se suporte racilele sistemului,  să accepte să fie cetăţean de mâna a treia, să primească  medicamentele cele mai ieftine, să aibă un sfert de şansă. Asta deşi, conform Constituţiei, drepturile la asistenţă medicală ale lui Ionescu şi ale lui Popescu sunt perfect egale. Pe hârtie. Ceea ce spun sună cumva a viziune socialistă, dar nu e...

La fel şi drepturile minoritarilor. Dacă asculţi discursurile oficiale ai impresia că minorităţile nu sunt doar protejate, ci că sunt realmente favorizate în raport cu majoritatea. Fals! În afară de gălăgioşii propagandişti (care, între noi fie vorba, sunt în marea lor majoritate nişte profitori ai sistemului, inşi care „fac banul” din exploatarea găunoasă a conceptului de egalitate în drepturi), altcineva nu câştigă din cavalcada apărării minorităţilor.

Este admirabil că statul investeşte banii majorităţii pentru a apăra minoritatea. Este un gest nobil şi necesar. Însă care sunt efectele? Căci sutele de milioane de euro cheltuite în acest scop de la Revoluţie încoace nu au rezolvat nimic. Comunităţile de romi au rămas tot sărace, needucate, fără şanse. Banii au construit averi, însă nu pentru romi, ci pentru intermediari. O recunoştea recent chiar un lider european al romilor, român la origini, pe numele lui Viorel Costache. „Banii au ajuns la intermediari, nu la aşa-zişii beneficiari”, spunea acesta chiar în faţa Parlamentului francez (de ceva ani trăieşte în Hexagon).

Pandemia şi cazul Floyd

În esenţă, faptul că egalitatea (de şanse) nu prea se aplică este cunoscut dintotdeauna. Omenirea preferă însă făţărnicia. Adică să arunce gunoiul sub preş. Să se ascundă după discursuri găunoase şi să ignore că teoria nu se potriveşte cu practica, că drepturile au rămas în cea mai mare parte censitare, că libertatea poate dispărea în orice clipă, chiar şi sub aparenţa democraţiei.

Vremea pandemiei a arătat cât de uşor poate fi anihilată libertatea individului şi chiar întreaga structură socială. Iar pe măsură ce trece timpul, eu, unul, mă îndoiesc din ce în ce mai mult că pandemia de Covid-19 şi măsurile luate pentru limitarea ei au neapărat vreo legătură. Mă uit pe statistici. Averile miliardarilor planetei (top 100) au crescut în ultimele trei luni cu vreo 400 de miliarde de dolari. De regulă, aceasta era media anuală a creşterii. Spune şi asta ceva, nu? Mai ales că restul omenirii a pierdut bani în acest interval.

Apoi mai este şi cazul George Floyd. Şi mai ales seismele provocate de el în toată lumea. De fapt, acest caz mă face să cred că am busola morală defectă. Nu de alta, dar nu pot înţelege de ce americanul acesta ucis de poliţişti (crimă condamnabilă, fără nicio îndoială) este reprezentat mai nou (la propriu!) cu aripi de înger. Pentru ce!? Ok, a fost ucis de membrii unui sistem care trebuie să apere şi să protejeze. Este revoltător că se întâmplă aşa, iar orice crimă este revoltătoare, indiferent de context.

Dar să îi pui aripi de înger şi să-l tratezi ca pe un martir, ba chiar ca pe un sfânt, pe un om dependent de cocaină, cu un cazier cât un pomelnic de lung şi care probabil că nu s-ar fi oprit cu nelegiuirile aici, mi se pare un teribil act de făţărnicie, vecin cu nebunia... Cred că adevăraţii martiri pentru drepturile civile (cum ar fi dr. Martin Luther King) se răsucesc în mormânt la o aşa demonstraţie oribilă de prostie în masă...

Categoric, George Floyd nu trebuia ucis pentru faptele lui. La fel de categoric, ucigaşii lui trebuie pedepsiţi. Însă aripile de înger ale lui Floyd sunt o jignire la adresa civilizaţiei. Mai ales că i le pun exact cei care atacă contondent (inclusiv la propriu) păcatele altora, fără a cântări păcatele proprii. „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”, le-a spus Iisus (după Evanghelia Sfântului Ioan) fariseilor, pe Muntele Măslinilor. O mai fi valabil îndemnul şi acum? Sau, după noua morală anarhistă, o fărădelege trebuie „îndreptată” neapărat prin altă fărădelege? La fel de adevărat este însă că morala religioasă (căci tot am făcut referire la ea) este flexibilă, căci viţelul cel gras n-a fost tăiat în cinstea fiului cel harnic, ci a celui risipitor. Însă măcar acolo exista o scuză, a revenirii la normalitate. Aici există doar formă fără fond.

Îmi vine în minte cazul unui bărbat din Galaţi, ucis acum doi sau trei ani în închisoare. Un amărât condamnat pentru un furt banal, de pe câmp. În primele zile de după încarcerare, omul a intrat în delirium tremens pe fond de alcoolism. Gardinii l-au înjurat, l-au lovit, apoi au încercat să-l lege ca pe nebuni. În cursul operaţiunii omul a murit. Putea fi un George Floyd. Însă a rămas un biet anonim, fără aripi, fără aură de martir şi fără să stârnească vreo revoltă. Black lives matter! Ok. Şi cu celelalte vieţi ce facem? Nu ar trebui să conteze toate, indiferent de culoarea „ambalajului”?

Plonjon în hăul anarhiei

Şi totuşi, în ciuda acestor argumente, omenirea plonjează cu capul înainte în abisurile anarhiei, fără nicio teamă. Sunt tot mai mulţi gânditorii care cred că nu este întâmplător. Şi că oamenii sunt încurajaţi, subtil, să facă asta. De fapt, sunt semne că statul tradiţional, aşa cum îl ştim, este pe cale să se dizolve. Se pare că administraţia publică a ajuns un soi de frână în calea progresului. Categoric, nu mai poate ţine pasul cu viteza economiei şi tehnologiei. Şi-atunci, care ar fi soluţia? Oare nu cumva dispariţia lui pentru a fi înlocuit cu un sistem corporatist? Sistem care, în paranteză fie spus, deja există, căci în majoritatea ţărilor contează mai mult ce vor marile companii decât ce vrea guvernul (adică majoritatea din care a „izvorât” executivul în urma unor alegeri libere).

Însă o filosofie structurală de tipul celei statale nu poate fi demolată peste noapte. Mai întâi trebuie pusă la îndoială, astfel încât mulţimea să creadă, la momentul oportun, că este normal să se întâmple. Trebuie să eşueze cumva (sau să se creadă că a eşuat; manipularea este mereu parte dintr-un proiect), cum ar fi în cazul unei crize majore. Pandemia este un exemplu. Trebuie, de asemenea, demolate principiile morale pe care se sprijină, de fapt, statul. Iar valorile colective încurcă cel mai rău. Trăiască individualismul feroce! Vivat anarhia!

Drepturile şi libertăţile nu mai sunt prezentate în zilele noastre ca un izvor de echitate socială, care să ajute naţia, grupul extins, ci ca atribute exclusive şi absolute ale individului. „Este dreptul meu să nu mă vaccinez contra unei molime!”, „Este dreptul meu să arunc cu pietre în capul celorlalţi!”, auzi tot mai des. Dar cu rămâne cu drepturi celorlalţi? Al celor care nu vor ca tu, nevaccinatul, să le aduci boala  ce le-ar putea curma viaţa. Al celor care nu vor să aibă capul spart în numele libertăţii pur egoiste.

Mai este şi atacarea constantă a instituţiilor care promovează de regulă valorile morale de bază. Cum ar fi Biserica. Iar asta nu se face doar din exterior (partea cumva firească a acţiunii, căci nimic nu este de necontestat, până la urmă), ci şi din interior, prin „păstorii mercenari care caută să împrăştie turma şi să predea mieii pentru a fi devoraţi de lupii lacomi”, după cum aprecia recent arhiepiscopul creştin Carlo Maria Vigano (fost nunţiu papal, adică un fel de ambasador al Papei, la Washington), într-o scrisoare trimisă preşedintelui Americii.

Vigano vorbeşte despre „o colosală inginerie socială” care are ca scop dominaţia mondială a unor grupuri de interese. Evident, pare o poziţie complet exagerată şi este greu de imaginat aşa ceva, mai ales că arhiepiscopii catolici au fost mereu într-o alertă disproporţionată din acest punct de vedere. „Oculta” este un concept inventat de ei. Dar dacă Vigano are dreptate? La urma-urmelor, şi becul electric părea o imposibilitate acum două secole, la fel şi zborul unui aparat mai greu decât aerul. Computerul părea o prostie acum o sută de ani, iar electricitatea wireless era de neimaginat acum 30 de ani. Asta ca să nu coborâm în profunzimi sociale precum egalitatea dintre bărbaţi şi femei sau libertatea de exprimare.

Interesat este şi un alt aspect: marile salturi tehnologice au fost provocate de mari crize (războaie mondiale, ameninţare nucleară gravă samd). În acelaşi timp, marile salturi tehnologice au dus şi la construirea marilor averi, de anvergură planetară. Un alt termen important al ecuaţiei este că de o lungă perioadă de timp nu au mai fost crize majore, globale. Deci nici „efecte secundare”. Pandemia pare să fi căzut la marele fix.

Deocamdată nu ştim dacă molima este climaxul crizei sau este doar începutul ei. Nu ştim, de asemenea, dacă sistemele sociale clasice vor supravieţui „noii religii” - a anarhiei - care începe să se răspândească rapid peste tot. Însă marea întrebare, la care nimeni nu reuşeşte (sau nu îndrăzneşte) încă să dea un răspuns credibil, este: cui foloseşte, până la urmă, învrăjbirea omenirii? Iar întrebarea ajutătoare poate fi: ceea ce se întâmplă este doar rodul hazardului? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite