Cu gândul, cu inima la Bergamo

Am plâns văzând fotografia asta din Bergamo – şirul lung de camioane ale armatei, transportând sicrie, pentru incinerare, în alte oraşe italiene, pentru că Bergamo e depăşit, cimitirul e depăşit.

Instantaneul ăsta şi cele zece pagini cu necrologuri din ziarul local „L’Eco di Bergamo” sunt, poate, cele mai cumplite şi mai adevărate semne ale tragediei de lângă noi.

Şi nu, n-am plâns (încă) pentru apocalipsa care va să vină şi peste noi – am plâns pentru oraşul ăsta în care-am fost atât de fericită la mijloc de septembrie.

Fericită pentru că eram unde-mi place mai mult, la un concurs de patinaj: Bergamo găzduieşte în fiecare septembrie Lombardia Trophy – şi eu nu-mi mai încăpeam în piele, că sunt acolo, că mă bucur de o competiţie de patinaj când încă nu se încheiase bine vara. Fericită să alerg între oraşul ochios şi patinoar, întotdeauna în tricou afară, în hanorac şi geacă închise până sus înăuntru.

Fericită în faţa farfuriilor cu paste, la restaurantul de familie de peste drum de apartamentul închiriat, unde un moşulică ne-a întâmpinat cu meniul, ne-a adus pastele şi ne-a îndrumat către bufetul cu legume. Şi noi ne-am gândit: ferice de oraşul în care bătrânii sunt aşa de activi, de veseli – domnul cu pricina nu i se plângea altuia decât că-l dor picioarele, dar tot se fâţâia de colo-colo, între bucătărie şi mese, fericit de fiecare client care intra pe uşă. (Restaurantul se cheamă „La Scagna” şi mi-am promis atunci c-o să mai vin.)

Fericită pe străduţe, pe lângă frumoasele case îmbrăcate în verdeaţă ale Bergamo-ului. În faţa unei astfel de case impresionante, cu grădină mare, generoasă, o doamnă în vârstă studia „recolta” de rodii din copacul din faţa porţii; am râs trecând pe lângă ea, am crezut ca doamna dă iama în rodii; când am întors privirea, intra în curte – doamna locuia acolo, nu voia să fure rodii. „Trebuie să fi fost vreo contesă sau vreo urmaşă de contesă”, am râs iar – atât de frumoasă era casa – în drumul nostru vesel spre funicular.

Fericită în „oraşul de jos”, Città bassa, dar mai ales in „oraşul de sus”, Città alta, descoperind bisericile, Domul, pieţele, fântâna cu lei, Palazzo Terzi (ce minunată întâmplare, palatul nu e întotdeauna deschis, atunci era, şi priveliştea era ireal de frumoasă). Dar şi bucăţile suculente şi bogate de pizza cu mozzarella dintr-o pasticceria&pizzeria din Città alta, unde-am băut suc de caise şi am împărţit, pentru un timp, masa dreptunghiulară, înaltă, din mijloc cu un cuplu în vârstă, un el şi o ea, vizitatori, localnici, cine ştie. Doamna îl pisălogea pe domn că nu-şi luase pastilele (atâta italiană ştiu şi eu), domnul mi/ni se plângea râzând de morala soţiei – aici nu mi-e prea clar ce ne zicea, dar am plecat şi noi râzând. Cu sticla de sticlă care găzduise sucul de albicocca – şi care-acum e pe post de pahar de cafea de luat la serviciu.

Fericită şi mai sus de Città alta, pe dealul San Vigilio, la capătul unui alt drum cu funicularul, trecând şi pe lângă terasa unde, se zice, s-a inventat La Sua Maestà, îngheţata Stracciatella. Şi sus-sus, la San Vigilio, e cea mai frumoasă panoramă a întregului Bergamo, cea mai frumoasă privelişte, ca într-un cerc, către toţi munţii şi văile din jur. Şi de-acolo, de pe acoperişul lumii, din parcul acela rotund, unde era plin de musculiţe, am căutat să descoperim sursa concertului de muzică de fanfară care ajungea până sus, adus de-un vânticel, şi se răspândea prin toate văile din jur. Trăiască obiectivul aparatului de fotografiat – cu el am identificat adunarea: mulţi oameni stând pe scaune, ascultând fanfara, un concert improvizat în curtea unui castel/domeniu din vale.

Şi-apoi, mai mult alergând, alergând şi fotografiind, înapoi spre oraşul de jos, trecând, desigur, şi pe lângă casa în care s-a născut compozitorul Gaetano Donizetti şi, doi paşi mai încolo, cea în care s-a născut violoncelistul Alfredo Piatti (cu care sunt „chinuiţi” toţi violonceliştii participanţi la Concursul Internaţional „George Enescu” în etapa I a competiţiei...).

În oraşul de jos, unde-am dansat noaptea pe stradă, într-un soi de bar amenajat ad-hoc, pe buturugi, prin rumeguş, printre crengi de copaci adunate mănunchi, unde-am mâncat o calzone arsă şi delicioasă, şi unde lucra o fată vorbăreaţă şi veselă din Ardeal, care trăia de mulţi ani la Bergamo, după ce trecuse şi prin mai săracul sud, şi care se italienizase cu totul şi-şi petrecea vacanţele, o lună, cu mama, pe generosul litoral italian; în oraşul în care am stat într-un apartament închiriat de o româncă căsătorită cu un italian, unde o doamnă vorbăreaţă din Republica Moldova ne-a auzit vorbind şi s-a apropiat, „Ah, ce-mi place să aud limba română”, şi căreia îi părea rău că trebuie să meargă la muncă şi nu ne poate invita acasă, la nişte plăcinte moldoveneşti.

Am iubit oraşul ăsta în septembrie. Îl iubesc de-atunci. Şi se poate să fi întârziat în faţa unor vitrine cu anunţuri imobiliare, gândind cu voce tare, ce-ar fi, cum ar fi să trăim aici, ce prietenos e oraşul acesta cu oamenii lui.  

Ce mult mi se pare de-atunci. Şi oraşul aceasta atât de prietenos cu viaţa şi cu oamenii lui cu nici şase luni în urmă aproape c-a rămas acum fără bunici.

Am plâns pentru Bergamo privind fotografia cu camioane cu sicrie. Şi-aş vrea să ştiu, să-ntreb: sunteţi bine? Tu, domnul de la restaurant, tu, doamna cu rodiile, voi, cei din patiseria cu pizza şi cannolo şi suc de caise... Voi, toţi, sunteţi bine?