În 1992 urmăream cu speranţe deznădăjduite confruntarea dintre Emil Constantinescu cel blând şi monstrul sacru al mulţimilor dezlănţuite, Ion Iliescu. Îl consideram pe contracandidat insuficient de coios. Prea şters. Prea moale. Prea „bărbuţă".

Îi găseam o mie şi una de defecte. Nu ne însufleţea ieşind între sânii mulţimilor, pe el nu-l iubeam necondiţionat, isteric şi devorator, precum „poporul" pe Iliescu. Al nostru era şovăielnic, tacticos, timid - avea, în fapt, un singur avantaj: Era al nostru şi atât.

Pentru el am bătut judeţele Ilfov şi Prahova, împărţind afişe, căutând proprietăţile ascunse ale lui Dan Marţian. Pentru el am fugit mâncând pământul, urmărit de săteni fanatizaţi, pentru el am golit tonerele de la firma unde lucram, trăgând pe şest fluturaşi mobilizatori...

Pentru că nu aveam unde depozita producţia de îndemnuri mobilizatoare, am îndesat hârtiile în congelatorul de la serviciu. Acum îmi vine să râd. Dar atunci aveam inima cât un purice. Îmi jucam - poate nu viitorul - prezentul, cu siguranţă. Şi îmi juram, convins, că o să fie ultima dată când mă mai bag, cu capul înainte, într-un asemenea bucluc.

Confruntarea a venit şi s-a dus, aşa cum fac toate confruntările. Mă iluzionam că „poporul" va fi înţeles înălţimea ideilor şi idealurilor catindatului meu, uitând că şi eu eram o fărâmiţă din „poporul" pe care îl blamam, iar cealaltă parte a lui aştepta, la fel de înfrigurată, să-mi bag eu minţile-n cap.

Opţiunile politice erau lipsite dramatic de orice politeţe. Celălalt n-avea voie, de capul lui, să gândească altfel. Explicaţia era fie imbecilitatea, fie necinstea, fie vânzarea, pe bani grei, a propriei conştiinţe. În fine, lumea s-a dus la vot cu căţel, iar Iliescu a câştigat lejer.

A doua zi, pentru că, oricum, trebuia să mă duc la muncă, să-mi câştig existenţa, m-am oprit pe drum şi am intrat la brutăria din capul străzii. Vânzătoarele, îmbujorate, exultau. Cei mai mulţi muşterii, de asemenea. Era clar cine câştigase şi cine pierduse, nu era loc de întors.

Dar, când una dintre fiinţele dindărătul tejghelei a ridicat glasul, cu trufie, trântind o înjurătură la adresa veneticului cu cioc, am observat cum din ochii unei persoane mai în vârstă, din faţa mea, ţâşnesc lacrimi. Şi le-a ascuns întorcând capul spre mine.

Umilinţa şi disperarea înfrângerii erau lucruri palpabile, ca un scuipat între ochi. M-am simţit şi eu, o clipă, la capătul puterilor, convins că am să îmbătrânesc şi am să mor cu „ăia" de gât. Că nu vom mai ieşi niciodată la lumină. Că valul de ploşniţe şi lipitori reformate va izbuti să acopere România mea. Şi sufletul (sau ce-o fi fost) mi s-a urcat în gât, sufocându-mă.

Târziu am înţeles (dar oare am înţeles sau mă prefac?) că alternanţa puterii, că schimbarea domnilor, că „vin ai noştri, pleacă ai noştri" nu sunt un blestem, ci însăşi normalitatea unei lumi în care oamenii sunt vii, iubesc şi urăsc, speră şi disperă. Ceea ce nu e normal e să-ţi investeşti viaţa într-un principiu străin.

Relaxează-te puţin. Ai noştri nu-s nişte îngeri, ai lor nu-s neapărat dracu' gol. Iar principiul alianţelor zice bine că trebuie să laşi loc de bună ziua. Ceea ce s-a întâmplat, însă, în campania asta, cea mai nedemocratică de douăzeci de ani încoace, a dat, brusc, timpu-napoi. Şi a ridicat inegalitatea cetăţenilor României la rang de lege.