Cu sufletu-n Rai

Toţi vrem ca spaţiul public să fie salubrizat.

Dar, chipurile, nu ştim cum. În această derută generală, găsim pretexte pentru a ne vărsa năduful, pentru a ne „răcori" lesnicios. Nu mai suportăm neamprostia, răutatea gratuită, îngustimea mentală, dar le alimentăm noi înşine cu sârg. Fugim de ele şi, ca un făcut, mai dihai se avântă asupra noastră! Ca într-o anume poveste de-a lui Ion Creangă...

Ce-i de făcut? Cum scăpăm de spurcăciunile care se învârtoşează peste capetele noastre, otrăvind atmosfera în Bucureşti şi, uşor-uşor, peste tot în ţară?

Parcă ne-am târî zilele într-un război nesfârşit de gherilă, unde primejdiile te pândesc la fiecare colţ de stradă. De multe ori îţi vine să laşi garda jos şi să abandonezi buna-cuviinţă, să lupţi cu armele lor... Ale celor din ce în ce mai mulţi care suduie aşa cum n-ar putea-o face în nicio altă limbă cunoscută pe faţa pământului.

Cine dă vina pe meridionalismul nostru, pe „sângele fierbinte", pe temperament, greşeşte fundamental. Nu-i asta! Sau nu-i numai asta. Peştele de la cap se-mpute, iar eminenţele noastre cenuşii se înghesuie să confirme proverbul. Ne-am pocit cu bună ştiinţă sufletele, tranzacţionând conştiinţe, cumpărând şi vânzând indulgenţe pe bani puţini. Asta se vede cel mai bine atunci când „pedagogi ai naţiei", voci publice, monşer!, se dau de ceasul morţii să explice cauzele neputinţelor noastre. Dar cum se întâmplă de nimeresc doar efectele, nu ştiu! Curat murdar, coane... Fănică!

Altfel spus, presa este mustrată constant că suceşte minţile oamenilor, că manipulează, că scade nivelul dezbaterilor publice, însă atunci când pedagogilor ei li se propune „să spuie adeverul", tranşant şi asumat, vai!, îi ia cu năduşeală. „Pedagogii" nu vor şi pace „să puie" în dezbatere publică temele după a căror absenţă plâng şi care sunt ignorate de către „aserviţi".

Dar oare de ce? Poate ca nu cumva, vorbind - baritonal, ex cathedra - despre impostură, de pildă, să se „urzice" careva cu musca pe căciulă, dar cu sceptrul puterii în mână. Adevărul, spus pe şleau, creează disconfort, bibicule, mă-nţelegi!? Dar nu atât celui despre care este spus respectivul adevăr, cât cutezătorului care-l grăieşte. Aşa stând lucrurile, e mai cuminte să dai cu biciu-n ăl mai mic, să strâmbi din nas, „să-ţi iei lumea-n cap" - vreo câteva luni pe an, prin civilizatele capitale europene - şi, una peste alta, să mai şterpeleşti „câte-un deşt de miere" din borcanele lăsate strategic pe diferite „pervazuri". Te mai întremezi puţin, îţi mai vii în fire!

Indulgenţa faţă de cei care cultivă sfada, grobianismul, impostura la nivel înalt ne costă în relaţiile de zi cu zi. Distanţa de pe culoarele oricărui palat şi până-n stradă nu-i mare, iar sudălmile rostite în săli de marmură sau de la birouri de mahon au reverberaţii nebănuite.