România gâfâie economic iar motoare nu avem. În acest context, asistăm de ani buni la un permanent scandal în jurul unor proiecte care ar avea darul să mai peticească buzunarul rupt al Bugetului de Stat, dar sunt blocate de temerile în privinţa consecinţelor ecologice pe care le presupun. Vorbesc, evident, despre exploatarea de aur de la Roşia Montană şi despre exploatarea gazelor de şist.

Nişte temeri justificate, aş spune. Însă, ca-n povestea lui Creangă cu drobul de sare. Pentru că nimic nu ne împiedică să negociem redevenţe mai consistente şi să stipulăm condiţii clare şi dure de protecţie a mediului pentru cei care vor să exploateze aurul sau gazele de şist. Mai mult, nimeni nu ne opreşte să direcţionăm veniturile pe care statul le-ar încasa direct către sectoare sensibile, cum ar fi educaţia, aşa cum au procedat norvegienii cu taxele percepute din exploatarea gazelor de şist. Un asemenea demers ne-ar potoli şi suspiciunea, altminteri justificată, că găştile de politicieni care se rotesc la putere nu vor sifona banii în propriile buzunare.

Pardon, ne împiedică! Ne împiedică voinţa politică. Sau, mai precis, lipsa ei. Probabil tocmai pentru că într-un asemenea cadru strict definit, n-ar avea cum să bage mâna. Şi ne mai împiedică şi activismul anti. Căruia i-aş reproşa tocmai aceată lipsă de nuanţe. Pentru că este evident cât suntem de săraci şi neputincioşi în faţa crizei. Aşadar, de banii respectivi am avea nevoie cumplită, mai ales că alte alternative nu ne-am creat şi nici nu dăm semne că am avea vreun plan naţional pe termen lung. Să spui NU, fără drept de recurs, pare o viziune sinucigaşă. În fond, dacă ne uităm puţin în jur, e lesne să observăm că un colos ca Rusia a reuşit să stea pe picioare tocmai din exploatarea resurselor naturale. N-avem decât să luăm partea bună a lucrurilor şi să ne luăm măsurile adecvate ca banii să servească unor obiective generale de necontestat (gen educaţie, infrastructură, etc) şi nu la naşterea sau întreţinerea unei pături consistente de oligarhi, cum sunt miliardarii ruşi.

Atunci când ne plasăm de-o parte sau alta a baricadei, decizia pe care o avem de luat, ca societate, este dacă suntem hotărâţi să dăm prioritate protecţiei mediului şi să ignorăm situaţia concretă, de moment, a oamenilor care populează această ţară, sau dacă ar trebui să ne ajutăm de ce ne-a dat Dumnezeu ca să scoatem puţin capul din sărăcie? Cu precauţiile de rigoare!

Mărturisesc, după cum şi transpare din text, că sunt un partizan al variantei în care profităm de aceste resurse naturale. Raţional şi cu un scop subscris binelui general. Poate pentru că trăiesc astăzi. Poate nu mă gândesc suficient la viitor. Poate greşesc. Dar nici nu pot să înţeleg cum reuşesc unii să fie atât de siguri când susţin că este o crimă sau, dimpotrivă, că nu există nici o problemă. Am senzaţia că toţi aceşti radicali de bună-credinţă nu ştiu şi de ce sunt atât de convinşi de ceea ce susţin. Şi clamează semi-argumente pe care le-au înghiţit nemestecat. În fine, mai cred că atunci când luăm o decizie, indiferent care, trebuie să o luăm nu numai în cunoştinţă de cauză, dar să ne şi asumăm consecinţele ei.