Condamnarea lui Adrian Năstase a fost primită cu un entuziasm doar parţial justificat. Este justificat doar de faptul că, pentru prima dată în două decenii de democraţie şi de aşteptare, un „mare rechin" primeşte o condamnare cu executare pentru corupţie. Aceasta e însă jumătatea plină a paharului.

Jumătatea goală se referă la repartizarea anilor de puşcărie. Încă nu avem motivarea sentinţei şi nici argumentele judecătoarei care a făcut opinie separată şi a cerut condamnarea plevuştei şi achitarea rechinului. Dar putem să observăm că, deşi poate e legală şi temeinică, sentinţa pare totuşi nedreaptă. Şi asta pentru că principalul beneficiar al banilor strânşi din operaţiunea „Trofeul Calităţii" a primit pedeapsa cea mai mică, pe când executanţii au primit de peste trei ori mai mult. Am mai spus-o: „Trofeul Calităţii" a fost una dintre cele mai jegoase forme de finanţare electorală, a fost o manifestare plenară a banditismului de stat şi mă aşteptam ca sentinţa să reflecte întru câtva această stare de fapt. De ce simt că mi-au fost înşelate aşteptările?

Încerc să înlătur aici, fără să o exclud, ipoteza că judecătorii s-au lăsat intimidaţi de retorica lui Adrian Năstase cu „persecuţia politică" şi pun o întrebare dureroasă: nu cumva legislaţia românească încă nu este pregătită să combată eficient actele de mare corupţie şi banditismul de stat? Nu cumva judecătorii din complet, oricât de severi se vor fi vrut, n-au putut pronunţa altfel de sentinţă pentru că legea însăşi nu-i ajută?

Statele Unite n-au putut îngenunchea Mafia până când nu a fost adoptată, în 1970, aşa-numita Lege RICO: Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act. Adoptarea ei a pornit de la o necesitate. Crima organizată se sofisticase în asemenea măsură încât statul a ajuns să constate că, pe baza legislaţiei tradiţionale, nu reuşea să trimită după gratii decât plevuşcă, în vreme ce marii rechini prosperau şi ajungeau chiar vedete TV.

Legea RICO aducea câteva noutăţi care au şi făcut-o teribil de eficientă şi de temută. Bunăoară, primeau pedepse crunte, de până la 20 de ani de închisoare, adevăraţii beneficiari ai faptelor de corupţie şi de crimă organizată, şi nu cei care le comiseseră efectiv - adică cei care luaseră banii sau apăsaseră pe trăgaci. Acest fapt a desfiinţat practic instituţia oamenilor-paravan, atât de populară în România printre politicieni şi interlopi.

O altă noutate a fost aceea că, înainte de orice altceva, intrarea sub incidenţa Legii RICO începea cu un sechestru atât de masiv, încât „victima" ajungea să nu-şi poate angaja nici măcar un avocat. Pe măsură ce recunoştea unele fapte, se ridica sechestrul de pe unele bunuri şi omul putea să-şi plătească apărători. Un alt beneficiu al legii a fost acela că a permis apariţia mafioţilor pocăiţi. În schimbul imunităţii, aceştia erau încurajaţi să denunţe absolut toate faptele la care fuseseră martori sau chiar autori, ceea ce, în câţiva ani, a redus mult din influenţa şi prestigiul Mafiei.

Dacă ar exista şi în România o lege precum RICO, probabil că anii de puşcărie în dosarul „Trofeul Calităţii" ar fi fost altfel repartizaţi. Dar cine să adopte la noi o aşa lege? Parlamentul? Iată o întrebare la care puteţi să răspundeţi şi singuri. 

Liviu Avram este redactor-şef adjunct Adevărul