Cu bicicleta, în zbor, peste Bucureşti

Mă urc pe o bicicletă necunoscută şi dau ture în jurul lacului, în cea mai caldă zi a acestei primăveri. O tură durează vreo şapte minute, e ditamai lacul. Mă holbez la oamenii tolăniţi în iarbă, la debarcader, la toţi cei care au sau nu au treabă, la copiii de pe trotinete şi la o femeie cu pălărie roşie. La câini. La bănci.

La propriile mele picioare pedalând la nesfârşit, fără să aibă habar când o să decid eu să pun frână. Dau şapte milioane de ture în jurul lacului, până când pălăria roşie a femeii devine verde, până când oamenii se confundă cu iarba, până când trotinetele copiilor se evaporă în aerul fierbinte. Am în creier un buton cu care opresc timpul în loc. Îl apăs.

Dumneavoastră la ce vă gândiţi când nu vreţi să vă mai gândiţi? În care loc din minte mergeţi şi ce faceţi acolo? E vânt? E soare? Sunteţi cu tălpile goale pe iarbă? Eu am câteva trucuri. De exemplu, când nu vreau să mă gândesc la nelinişte, intru în minţile altor oameni. Zilele trecute, mergeam pe stradă şi am auzit o fetiţă întrebându-şi tatăl: „Dar vrăjitoarele fac şi magie galbenă?“. „Cum adică magie galbenă?“. „Adică dacă există magie albă şi magie neagră, oare există şi magie galbenă?“. Nu am mai auzit răspunsul, dar aş fi putut eu să îi spun că da!, în mod sigur există!

Magia galbenă este atunci când mă duc la mine în creier şi trântesc toate uşile şi deschid ferestrele şi răscolesc rafturile şi mă aşez pe toate paturile şi îmi întind umbra până pe cealaltă parte a bulevardului, până creşte mare, mare, mare, până acoperă tot oraşul acesta. Magia galbenă e atunci când eu mă urc pe bicicleta necunoscută şi opresc timpul, ca să am vreme să nu mă gândesc. Şi, în fine, magia galbenă mai e atunci când nu îmbătrânesc, nu mă întristez, când nu mi se face frig. E tot magie când pipăi oraşul din jurul meu, Bucureştiul acesta, când îl ating ca pe un bărbat drag, îl miros, îl strâng de nas, îl muşc de umeri.

Doamnelor şi domnilor, vi s-a întâmplat să vă apuce frica de faptul că nimeni nu mai ştie nimic despre dumneavoastră? Oraşul ştie. Oferiţi-i o tură în jurul lacului, pe bicicletă. Apăsaţi butonul din creier, opriţi timpul, inversaţi culorile între ele, lăsaţi-vă picioarele să facă ce vor. Holbaţi-vă la toţi oamenii nemişcaţi din jur. Nu sunt caraghioşi? „Aiciul“ şi „acumul“ nu există. Ceea ce în mod sigur e real e bicicleta. Şi parcul. Şi lacul. Şi oraşul, ca un al doilea corp. Nu vă grăbiţi! Nu uitaţi că aţi apăsat butonul. Cele şapte milioane de ture se pot transforma în şapte miliarde. În fond, ştiţi bine că, de fapt, puteţi zbura cu bicicleta deasupra întregului Bucureşti. Când veţi apăsa înapoi pe butonul de oprit timpul, toate lucrurile vor fi înapoi aici: parcul, femeia cu pălărie roşie, trotinetele, binele, răul, totul, totul. Mai puţin frica.