Când le-am mărturisit unor prieteni că „Viena nu mai e ce-a fost", m-au contrat pedagogic: „Ai vizitat-o prea des, te-ai obişnuit cu binele". Cunosc procedurile de adaptare la răsfăţ şi confort, ca tot omul care a trecut de la televizorul alb-negru la cel color şi de la naveta cu personalul la intercity. Aici însă e vorba de altceva. Cu toată măreţia ei imperială, Viena se degradează în galop. Cine ia taxiul de la Schönbrunn la Hofburg şi din Grinzing în MuseumsQuartier nu observă lucrul ăsta. Din maşină, totul pare ca înainte. Arhitectură impunătoare, fantezii gotice, bulevarde largi, parcuri peste tot. Cofetăriile provoacă aceeaşi ameţeală dulce, restaurantele emană stil şi bun-gust, Primăria rămâne o dantelărie de piatră îmbujorată de muşcate, Stephansdom tutelează centrul istoric. În zona exclusivistă Graben, turiştii (vizibil mai puţini ca altădată) îşi văd de fotografii şi suvenire. În schimb, cine merge pe jos sau cu mijloacele de transport în comun prin oraş se trezeşte la un moment dat întrebându-se: „Ce se întâmplă?"

Criza, căci în ea se află explicaţia şi răspunsul, izbeşte în porţile Vienei mai tare decât ghioaga turcului pe vremuri. Disponibilizările din servicii lasă urme imposibil de acoperit. MariahilferStrasse, nucleul comercial al metropolei, şi-a pierdut scânteierea. Murdărie pe trotuare, coşuri de gunoi negolite la vreme, ambalaje aruncate pe jos. Cartoane de hot-dog mânjite cu muştar se înalţă în bătaia vântului. La colţuri de stradă, personaje incerte cerşesc, lălăie abstras sau latră sloganuri ostile. Cultura homeless străpunge rigoarea teutonă. Grupuri de sârbi gălăgioşi (iertaţi pleonasmul) urlă din rărunchi, ţopăie pe trotuar ca în discoteca sătească şi îşi fac semne cu nişte fete ascunse într-o limuzină în trafic din care ţâşneşte - oroarea ororilor - o manea doldora de măscări slave. La metrou, scările rulante se blochează şi rămân aşa - lucru de negândit cu un an sau doi în urmă. Într-un vagon, două doze goale de bere circulă pe podea, iar un miros de cadavru în descompunere îi oripilează pe călători. Tramvaiul refuză să pornească din staţie, iar lumea e rugată să coboare. Durata de aşteptare pe peroane creşte de la 4 la 12 şi chiar la 18 minute.
Mă opresc derutat şi încerc să-mi ordonez impresiile. Unde e capitala-farmacie pe care am recomandat-o atâtor amici sătui de zemurile şi sosurile Bucureştilor? Ce s-a ales de liniştea ei reconfortantă, de pedanteria celor care o populează şi o îngrijesc? De unde invazia asta de poluanţi? Viena aerului alpin şi a covoarelor impecabile de iarbă a devenit amintire. În locul ei se întinde un oraş îmbolnăvit, a cărui fibră are parte de o alterare primejdioasă. Ştiu că voi fi privit chiorâş, dar, întors în ţară, îmi contrariez colegii de serviciu cu un verdict brutal: „E mai curat în Bucureşti". Mi se răspunde prin semnul degetului înşurubat la tâmplă.

Ei bine, nu, nu sunt nebun. Iubesc Viena în continuare, dar de-acum încolo nu cu entuziasmul liceanului, ci cu îngrijorarea unei asistente medicale. Oraşul se află într-un pericol care, din păcate, va supravieţui crizei: împestriţarea populaţiei. Vienezii sadea nu sunt încă minoritari, dar ceva îmi spune că îşi presimt drama. Plasată în inima Europei, Viena e obligată la un decont amarnic, pe care nu-l mai poate amâna. Invazia paşnică se desfăşoară după acelaşi tipar zi de zi. Din ce în ce mai mulţi turci, bosniaci, ruşi, somalezi, chinezi, bulgari şi irakieni umplu trotuarele, prăvăliile şi autobuzele. E dreptul lor, de acord. Dar în acelaşi timp e dreptul vienezilor să-şi piardă bruma de cordialitate când îşi văd primejduite valorile, obiceiurile şi până la urmă identitatea.