Creştin ortodox după ereditate, hetero după apucături

Am fost botezat creştin-ortodox, potrivit religiei părinţilor mei, şi îndrăgesc femeile. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi schimb religia, măcar şi din respect pentru memoria strămoşilor mei, iar perspectiva unor contacte intime cu bărbaţi îmi provoacă, mărturisesc, frisoane.

Cu aceste informaţii în ADN şi cu preconcepţiile de rigoare ale societăţii, am pornit în viaţă şi am cunoscut o mulţime de oameni. Moldoveni sau bănăţeni, albi şi negri, români şi unguri, stelişti şi rapidişti, creştini şi musulmani, sau hetero şi homo. Unii dintre ei mi-au plăcut, cu unii m-am împrietenit chiar, iar de alţii am fugit ca dracu’ de tămâie. Criteriile de selecţie personale s-au distilat şi s-au cristalizat destul de simplu: oameni cu care împărtăşesc aceleaşi valori, în care am încredere şi în prezenţa cărora mă simt bine. Bine-nţeles, aici depinde şi care sunt acele valori.

Fără să fiu mistic, în mare, comportamentul acestor oameni  pe care-i plac respectă suma de valori adunate, spre exemplu, în cele 10 porunci. Însă porunca „să nu furi”, ca să aleg un exemplu, e respectată, dacă e respectată, şi de creştini şi de musulmani şi de negri şi de homo, sau stelişti, sau unguri. Şi atunci, mi-am pus întrebarea de ce să nu aibă homosexualii dreptul să-şi facă viaţa aşa cum doresc.

De fapt, problema sensibilă în chestiunea homsexualilor este măsura în care te deranjează comportamentul lor. Cum te afectează. Ca şi în alte situaţii, cum ar fi vecinul de bloc care bate covoarele în orele de odihnă, aici e cuiul lui Pepelea. Pentru că, altminteri, nu-i treaba mea ce fac oamenii ăştia în particular. Iar asta este o lecţie pe care mi-au oferit-o părinţi dinainte să merg la şcoală. Cu alte cuvinte, m-ar deranja dacă ar încerca să mă forţeze la relaţii intime de tipul celor pe care îl practică ei. Iar societatea trebuie să mă apere în asemenea cazuri, identice în esenţă cu violul „clasic”, între un bărbat şi o femeie. Vedeţi vreo diferenţă?

Ca să extind şi la alt argument invocat de cei care se opun, vă spun că nici problema adopţiei nu mi se pare una raţională. În fond, care-i problema dacă un cuplu de femei, sau de bărbaţi, adoptă şi cresc un copil? Că doar nu se pune problema ca aceştia să fie co-optaţi  în partidele erotice ale părinţilor adoptivi. Iar dacă se pune, cred că este la fel de nefiresc ca şi în situaţia în care părinţii heterosexuali şi-ar invita copiii în patul conjugal. Rămâne problema mai sensibilă a răspunsului la întrebarea: „tati, eu de ce nu am mamă”, sau „mami, eu de ce nu am tată”? Complicat, e drept, mai ales în condiţiile în care întrebarea s-a născut din batjocura generată de prejudecăţile pe care şi azi le perpetuăm în societate. Altminteri, am convingerea că mult mai sănătos se dezvoltă un copil cu doi taţi care-l iubesc şi-i consacră timpul şi mijloacele materiale necesare, decât copilul a doi heterosexuali beţivi fără servici şi educaţie, trimis eventual pe stradă să cerşească ca să le asigure existenţa mizeră procreatorilor lui.

„E nefiresc”, strigă clerul nostru ortodox şi alţi furioşi convinşi că deţin adevărul absolut. Mai mult, după ce săptămâna trecută „Adevărul” a iniţiat o dezbatere pe această temă, plecând de la realitatea legalizării acestor parteneriate, sub diverse forme, în Occident, reprezentanţii BOR ne-au „înfierat” ziarul pentru îndrăzneală. Părintele Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a calificat demersul ca o „manipulare”, întrucât „legalizarea parteneriatelor gay nu are de-a face cu OPORTUNITATEA, ci cu NORMATIVITATEA. Nu dacă e o societate pregătită sau nu este la mijloc într-o dezbatere reală, ci dacă este drept ca o astfel de legalizare să se producă, în primul rand”.  Sursa: Război întru Cuvânt

În ce măsură discuţia despre o realitate - care deja este statuată sau în curs de legalizare în ţări ca Franţa, Germania, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii - este o manipulare, vă las pe dumneavoastră să judecaţi. În subsidiar, şi dacă o religie sau alta are dreptul să dea verdicte în privinţa a ceea ce este sau nu este normal. Dacă Dumnezeu sau Alah se opun transfuziei, sau dacă cercetătorii de la CERN fac opera diavolului, funcţie de nivelul de educaţie şi înţelegere al preoţilor.

Cu obtuzitatea vremelnică a clerului ne-am obişnuit, în istorie. E o reacţie firească la nou, pe care o regăseşti şi la alţii. Progresul, toleranţa, normalitatea şi-n această privinţă  trebuie să vină tocmai de la noi, „heterosexualii creştin ortodocşi”, sau de orice alt cult suntem. Este inacceptabil să ni se comunice că nici măcar să vorbim nu e normal. Dictatura majorităţii este o eroare pe care societatea a înţeles de mult că trebuie s-o combată. Tocmai aşa s-a născut termenul de discriminare pozitvă. Fără acest concept, evreii au fost ţinta unei politici de exterminare, creştinii şi musulmanii s-au masacrat în nenumărate războaie, galeria lui Steaua s-a bătut cu cei de la Dinamo, etc. Şi, în acest spirit, mâine, s-ar putea ca iubitorii de fotbal să interzică tenisul la televizor.

Îmi place şi tenisul.