Între timp, pe meleagurile noastre, se nasc din ce în ce mai puţini copii, familiile tinere se lovesc de reale probleme în creşterea celor mici şi, iarăşi, ţara noastră pierde pe termen lung.

Cred cu tărie ca datoria unui parlamentar este să lucreze în beneficiul societăţii, în beneficiul oamenilor. Şi mai cred că dacă am pune fiecare dintre noi umărul la reconstrucţia şi reclădirea societăţii, foarte multe dintre problemele curente s-au rezolva cu mult mai puţin efort.

De aceea, obiectivul meu pentru anului 2020 este ca prin proiectele pe care le-am depus, dar şi cele pe care le voi depune să creştem natalitatea şi să sprijinim familiile active din România.

Să le luăm pe rând.

Conform Institutului Naţional de Statistică, în anul 2018 s-au născut 173.000 de copii, mai puţini faţă de anul 2011, an marcat de criza economică, când s-au născut 180.000 de copii. Motivele sunt multiple, fie că vorbim despre temerile şi nesiguranţa financiară, dorinţa creionării unei cariere a părinţilor anterior naşterii unui copil, temerea mamelor cu privire la (re)inserţia pe piaţa muncii, lipsa unei structuri adecvate (creşe şi grădiniţe) în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor, dar chiar şi lipsa unor servicii medicale de calitate cu privire la sarcină.

Paradoxal, prin prisma unei lipse acute a educaţiei pentru sănătate în şcoli, inclusiv a educaţiei sexuale, România se situează pe primul loc la nivel european atunci când vine vorba de naşterile în rândul mamelor adolescente. În România, 1 din 8 mame la prima naştere este adolescentă.  Mai mult, conform datelor obţinute din partea Ministerului Sănătăţii, la nivelul anului 2016 au avut loc 648 de naşteri ale mamelor sub vârsta de 15 ani şi 18148 de naşteri ale mamelor cu vârste între 15 şi 19 ani. Realitatea cruntă ne arată faptul că mamele provin din zone mai sărace, majoritare din segmentul rural, acolo unde accesul la informaţie sau la serviciile medicale este mult mai scăzut decât în mediul urban.

Proiectul de lege pe care l-am propus vine să răspundă, într-o mică parte, problemelor sesizate mai sus în sensul introducerii câtorva modificări cu privire la Legea sănătăţii nr. 95/2006.

Scopul acestui proiect este ca încadrarea creşterii natalităţii în programele naţionale de sănătate, precum şi asigurarea gratuităţii unui pachet minimal medical care să conducă la urmărirea optimă a unei sarcini pre şi post natal să conducă la tratarea cât mai serioasă a acestui fenomen de către Ministerul Sănătăţii, dar şi a tuturor instituţiilor publice sau nu implicate în acest proces. Situaţiile precum mortalitatea infantilă, fenomenul mamelor adolescente, lipsa unei informări corecte cu privire la modalităţile contraceptive, dar şi cu privire la accesul medical pe parcursul evoluţiei unei sarcini trebuie să fie probleme ale secolului trecut, nu ale anului 2020.

Planningul familial, dotarea maternităţilor la nivel naţional cu aparatură minimă necesară urmăririi evoluţiei unei sarcini, dar şi post naştere, precum şi consultarea cu privire la beneficiile alăptării trebuie să fie realităţi ale anului 2020 dacă ne dorim ca populaţia României să crească sănătos.

Legat de capitolul protejării familiei, trebuie spus din capul locului că societatea are numeroase carenţe. Una dintre acestea sunt creşele de stat care sunt insuficiente având în vedere cererea foarte mare, mai ales în centrele urbane mari. În ceea ce priveşte creşele private, acestea sunt puţine şi scumpe, depăşind de multe ori posibilităţile financiare ale părinţilor. Astfel, conform EUROSTAT doar 3% din copiii României ajung în creşele de stat, în timp ce la nivel european, media fiind de 26%.

La nivelul anului 2017, în sectorul bugetar din România erau 1.199.145 de angajaţi, dintre care 504.000 în administraţia publică centrală şi alţi 695.145 în administraţia locală. Totodată, conform ultimelor date oficiale oferite de instituţiile publice din România, la nivelul anului 2017, din totalul numărului de angajaţi în sistemul public, 2891 de persoane aduseseră în atenţia conducerii starea de graviditate, 2860 se aflau în concediu de maternitate/ paternitate, 9719 persoane se aflau în concediu de creştere a copilului până la 2 ani, respectiv până la 3 ani în cazul copilului cu handicap şi 48.108 persoane au declarat că au în creştere copii până la vârsta de 6 ani. Totodată, la nivel naţional, conform Centrului Naţional de Statistică Informatică în Sănătate Publică, la nivelul trimestrului I din 2019 erau un număr de 68.526 de gravide în evidenţa medicilor de familie, un număr uşor crescut faţă de 66.609 în trimestrul I din anul 2018. Mai mult, la finalul anului 2018 fuseseră raportate 69.498 de gravide, în timp ce în anul 2017 fuseseră 68.591.

Conform Institutului Naţional de Statistică, la nivelul anului 2018 erau 4.443.588 de copii între 0 şi 19 ani. Dintre aceştia, 818.596 de copii cu vârste între 0 şi 3 ani şi 645.266 cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani.

Având în vedere toate cele de mai sus, este lesne de înţeles faptul că România trebuie să adopte un set de măsuri care să răspundă nevoilor reale ale părinţilor, dar care să se ralieze şi cerinţelor la nivel european. Problemele demografice generate de fenomene precum scăderea natalităţii, emigrarea, îmbătrânirea populaţiei, dar şi nesiguranţa financiară, şi a unui loc de muncă trebuie să fie tratate ca prioritate în următorii ani, aşa cum reiese foarte clar şi din documentele şi analizele efectuate la nivel european, acolo unde România este parte.

Organizarea de servicii pentru îngrijirea şi educarea timpurie a copiilor propriilor angajaţi în instituţiile publice din România, finanţate parţial sau integral de la bugetul de stat, precum şi întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat este una din soluţiile statului român pentru a răspunde problemei scăderii natalităţii din România.

O astfel de măsură este benefică din mai mult puncte de vedere. Astfel, vorbim despre susţinerea întoarcerii mai rapide a angajaţilor în activitate, precum şi despre siguranţa locului de muncă şi a unui venit clar, mai ales în rândul femeilor care nu vor mai avea temerea reintegrării în câmpul muncii dacă optează pentru acest lucru. Un alt element important este siguranţa şi apropierea copiilor faţă de părinţi, eliminând stresul aferent traficului din Bucureşti şi orele petrecute de acasă la creşa / grădiniţa copilului sau copiilor, apoi spre serviciu şi reluarea acestui traseu la finalizarea programul de lucru. Asigurarea unei infrastructuri (creşe şi grădiniţe la îndemână) părinţilor şi siguranţa financiară nu îi vor mai pune pe aceştia să aleagă între conturarea unei cariere şi obţinerea unui venit sigur, amânând astfel venirea pe lume a unui copil şi realizarea acestui ţel familial la momentul considerat potrivit fără a lua în calcul cu precădere segmentul financiar.

Acest tip de proiect este susţinut şi în rândul sistemului privat din România, acolo unde deja există exemple de succes cu privire la persoanele juridice care înfiinţează creşe şi/ sau grădiniţe pentru copiii angajaţilor proprii.

În perspectivă, pe lângă proiectele punctuale care să încurajeze creşterea natalităţii, România va trebui să acorde o prioritate cu privire la finanţarea segmentului creşterii ratei natalităţii. În prezent, ţara noastră nu are un segment aferent bugetului României în care să se finanţeze strict proiecte / strategii sau planuri cu privire la creşterea natalităţii, asta în timp ce alte ţări precum Polonia (0,9% din PIB), Germania (3,3% din PIB), Franţa (3,4% din PIB) şi Danemarca (3,9% din PIB) acordă deja finanţări substanţiale acestui segment.

În concluzie, sunt paşi înainte pe care, sper eu, ţara noastră îi va face pentru sprijinul familiei. Sunt multe de făcut, mai sunt enorm de multe de corectat, însă prin paşi siguri, înainte, uşor, uşor vom depăşi prăpastia socială care ne desparte de standardul de viaţă european.