Creştem eroi. Cine se îngrijeşte de noi, oamenii?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ţinem sub preş multe probleme. O moştenire veche, comunistă, ne-a învăţat că în lumea noastră există numai cântece de slavă, producţie record la hectar, cincinal îndeplinit, industrie performantă, o primă chimistă şi academicieni. Că suntem un popor luptător şi viteaz, cu o istorie aşişderea.

Le ţinem sub preş, le ascundem una după alta. Le înghesuim prin cotloane întunecate, până uităm de ele. În lumea noastră nu există vulnerabilitate, nevoi, durere. Nu există slăbiciuni, avem voie să fim doar puternici.

Ne e frică de noi, cu vulnerabilităţi şi imperfecţiuni. Ne e tare frică să facem loc adevărului, pentru că asta înseamnă că trebuie să ne şi pese. Şi noi nu prea am învăţat asta.

Ani la rândul am refuzat să vorbim deschis despre copiii din orfelinate- nu îi vedeam lângă noi, deci nu existau. Dar ei vieţuiau; sau supravieţuiau. Acum tot greu le este, dar în alte instituţii. Supravieţuiesc şi acolo.

Ani la rândul am refuzat să vorbim despre cei infestaţi cu HIV. În timp ce nici aceştia nu existau pentru noi, suferinţa cruntă le-a curmat viaţa rudelor, prietenilor, cunoscuţilor noştri. Aproape 8.000 de suflete, în ultimii 30 de ani. Astăzi, cei infestaţi încă trăiesc cu ruşinea de a fi purtători.

Ani în şir nu am vrut să vedem lângă noi copii cu nevoi speciale. Pe adulţi i-am judecat aspru. Nici astăzi nu prea îi vrem lângă noi, pentru că am fost învăţaţi numai cu poveşti despre eroi şi oameni fără cusur. Suflete abandonate care îşi poartă trupurile printre birocraţie, instituţii, nepăsare, lehamite, doar- doar ne vom face curajul să le dăm şi lor şansa să strălucească, aşa cum cum toţi ceilalţi o fac.

Am ţinut ascunşi toţi aceşti oameni şi durerile lor şi încă o facem. 

Copii abandonaţi, bolnavi de HIV, persoane cu nevoi speciale ori persoane vulnerabile psihic, emoţional stau bine ascunşi de minţile şi în minţile noastre. Societatea îi ţine deoparte, sistemele publice îi ignoră, îi ascund sau, şi mai rău, îi omoară.

Ne e greu să vedem nevoia şi suferinţa, aşa că mai bine le facem uitate. Dar ele există şi sunt mai copleşitoare decât am putea noi cuprinde cu mintea.

Recentul caz de la Săpoca a adus în discuţie un subiect aproape inexistent pe agenda publică, dar atât, atât de necesar de abordat, şi nu doar prin dezbateri, ci prin măsuri concrete- sănătatea mintală.

Menirea şcolii, cu atât mai mult a şcolii de secol 21, nu mai poate fi aceea de a-i livra copilului informaţie, de a-l transforma într-un depozitar valoros de cunoştinţe.

La fel de importantă ca sănătatea fizică- ne spun specialiştii- guvernele naţionale sunt chemate să acorde o importanţă sporită acestui domeniu în condiţiile sociale, economice, culturale actuale. Nivelul ridicat de stres, presiunea socială, presiunea şcolii sau a locului de muncă, dinamica şi complexitatea relaţiilor interumane, şiruri lungi de incertitudini, competiţia, toate acestea îşi pun amprenta asupra noastră.

Dar suntem ţara în care oamenii încă îşi dau coate atunci când discută cazuri concrete şi prima reacţie pe care o au e trimiterea la „Bălăceanca“ sau „Socola“. E încă un subiect tabu, o ruşine să recunoşti că ai nevoie de sprijin, iar profilaxia este ca şi inexistentă în sistemele publice de educaţie, sănătate sau cel social. Iar ONG-urile nu au puteri nelimitate, abia reuşesc să răzbată prin birocraţia unor miniştri care vor să le ia şi dreptul la finanţare din donaţiile contributorilor.

Câteva date statistice despre populaţia tânără şi despre cât este ea de fragilă.

1 din 5 adolescenţi este predispus unei probleme psihologice (depresie, anxietate etc). Suicidul este a doua cauză a mortalităţii în grupa de vârstă 15- 29 de ani, la nivel european. Aproape jumătate dintre problemele de sănătate mintală care afectează adulţii au momentul de început în adolescenţă. Nivelul de trai- cu alte cuvinte, sărăcia- şi excluziunea socială sunt printre principalele cauze care pot duce la diverse tulburări psihice. La copii şi, ulterior, la adulţi. Familia şi felul în care părinţii înţeleg să îşi gestioneze propriile emoţii şi pe cele ale copiilor lor sunt, iarăşi, posibili declanşatori.

„Ce treabă are şcoala cu toate acestea? În şcoală se învaţă carte“, ar putea spune unii. Menirea şcolii, cu atât mai mult a şcolii de secol 21, nu mai poate fi aceea de a-i livra copilului informaţie, de a-l transforma într-un depozitar valoros de cunoştinţe. Ce i se cere şcolii, astăzi poate mai mult decât oricând, este să creeze în jurul copilului un spaţiu sigur nu doar fizic, ci şi emoţional, un spaţiu care să îl ocrotească şi să îl ajute să se cunoască, să îşi dezvolte capacitatea de a-şi explora şi gestiona propriile emoţii, capacitatea de a interacţiona emoţional sănătos cu ceilalţi membri ai grupului. Cu anii, grupul acesta al clasei se va transforma într-un grup mai mare: comunitate universitară- dacă va dori-, societate, internet, spaţiu global-, iar abilităţile lui sociale şi emoţionale, formate cu ajutorul părinţilor, profesorilor, consilierilor, vor dezvolta un adult capabil să se auto-gestioneze sau să ceară sprijin. Creşa, şcoala, universitatea nu sunt teren fertil doar pentru cunoaştere şi explorare cognitivă, ci şi pentru cea afectivă.

În 2013, Organizaţia Mondială a Sănătăţii lansează „Planul European de acţiune în sănătate Mintală 2013- 2020“, un document căruia România s-a raliat. În 2016, abia, Guvernul României, prin Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Muncii, elaborează Strategia Naţională pentru Sănătatea Mintală a Copilului şi a Adolescentului 2016- 2020.

Documentul propune o serie de măsuri care să ajute la dezvoltarea de programe de informare şi de promovare a sănătăţii mintale a copilului, de programe de formare iniţială şi continuă a profesorilor, a medicilor de familie, a medicilor pediatri, a medicilor şcolari în domeniul psihologiei copilului. O altă direcţie strategică viza dezvoltarea de instrumente şi servicii de intervenţie şi identificare timpurie la copii aflaţi în situaţie de risc. De altfel, în condiţiile lipsei unor astfel de instrumente şi mecanisme de identificare timpurie la nivelul instituţiilor statului (şcoală, asistenţă socială, serviciu medical), strategia atrage atenţia asupra subdiagnosticării problemelor de tulburare psihică în rândul copiilor şi adolescenţilor, motiv pentru care România raportează date neconcludente, sub valorile internaţionale. Este adusă în discuţie, apoi, consilierea psihologică a copiilor, a profesorilor şi a părinţilor pentru a putea crea şi menţine o relaţie echilibrată între toţi aceştia. Documentul poate fi consultat, am menţionat doar câteva dintre priorităţile guvernamentale asumate atunci.

În educaţie, toamna e un început. În unele comunităţi, toamna aduce şi un suflu nou. Mi-aş dori să fie acesta un apel la reflecţie şi, poate, la acţiune. Pentru că, oricât am fugi de reflexia noastră în oglindă, realitatea este că suntem fragili.

Aş adăuga în acest context un accent aparte pe care noile pedagogii îl consideră necesar de pus în practică în creşe, grădiniţe, şcoli. „Wellbeing“, sau „starea de bine“ a copilului, e un curent cu tradiţie în ţările nordice, care a început recent să se dezvolte şi la noi. Nu doar ca practică pedagogică, ci şi ca literatură de specialitate (de exemplu, proiectul Rodawell). Dar iniţiative ca aceasta sunt, mai degrabă, sporadice şi ţin de dedicarea unor comunităţi educaţionale, nicidecum de un demers naţional, coordonat şi implementat de Guvern. Iar dacă s-a făcut ceva între timp, de la asumarea strategiei până astăzi- aici instituţiile implicate ar trebui să răspundă.

Vă mai amintiţi? 73% dintre elevii români declarau în 2012 că se simt singuri şi nefericiţi la şcoală (potrivit PISA 2012, România se afla sub media OECD). E tot parte din tabloul acesta mare si complex al sănătăţii mintale a copilului. La fel ca şi datele alarmante de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care clasează România pe locul 3 european în privinţa bullying-ului din şcoli. Salvaţi Copiii ne spune că mai bine de jumătate de elevii de gimnaziu şi liceu au recunoscut că fost supuşi unei forme de agresiune: verbală sau fizică. Iar acestea lasă urme adânci - şi de-o parte, şi de alta - cu efecte pe termen lung. 

Peste mai puţin de o lună începe şcoala. Vor ţine din nou prima pagină a ziarelor cazuri de violenţă sau de bullying. Televiziunile vor face din nou breaking news cu agresiuni între părinţi şi profesori sau cu atacuri în şcoli. Despre cele mai triste, delicate situaţii nu aş vrea să pomenesc. Mă întreb: cum am pregătit şcoala pe care am lăsat-o în vacanţă ieri pentru copiii care vor veni la cursuri începând de mâine? Ce am schimbat în comportamentul nostru, în felul nostru de a lucra cu copiii şi de a ne îngriji unii de ceilalţi?

In extenso, aş spune că, pe lângă şcoală, aceeaşi responsabilitate şi grijă faţă de om trebuie să o poarte şi universităţile. Comunităţile universitare, mai vaste şi diferite în complexitate decât cele de la nivelul şcolilor, au şi ele această chemare publică de a asigura un spaţiu- nu doar fizic- armonios şi deschis în care studeţii, profesorii, toţi membrii ei să se poată dezvolta sănătos în relaţie cu sine şi unii cu ceilalţi.

În educaţie, toamna e un început. În unele comunităţi, toamna aduce şi un suflu nou. Mi-aş dori să fie acesta un apel la reflecţie şi, poate, la acţiune. Pentru că, oricât am fugi de reflexia noastră în oglindă, realitatea este că suntem fragili.

Am fost învăţaţi să confecţionăm atâţia eroi, că nu mai este cine să aibă grijă de noi, oamenii.

Textul a fost publicat şi pe platforma EduPedu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite