Crăciun la TV, colinde pe skype, jucării mai multe pentru copii mai puţini

Prea mult Crăciun la TV şi prea puţin în realitate. Azi am trecut prin 5 sate şi era o linşite dureroasă: toţi se uitau la Crăciunul de la TV. Şi e în Ardeal, unde se face mare caz de tradiţie, iar românii au fost mai puţin urbanizaţi şi cu ceva întîrziere...

- Se vede cu ochiul liber că numărul tinerilor şi copiilor a scăzut dramatic în satele noastre. De sărbătoari asta se simte cel mai bine, dureros de bine.

- Am impresia că se colindă prin skype mai mlt decît pe viu. De ce? Pentru că mai toate familiile au copii, nepoţi, rude plecate „la Italia, Spania etc”. În pribegie, cum zic ţăranii noştri realişti.

- Primesc reacţii că se colindă mult în diasporă: cumva trecutul nostru este externalizat şi trimis „în viitor”. În realitate, am o vagă impresiă că „diaspora” noastră trăieşte „în trecut” mult mai mult decît cei „rămaşi acasă” chiar dacă au „parfum civilizat”.

- Observ un fenomen care, în loc să ne îngrijoreze, ne face să fim fericiţi. O falsă fericire. Simplificînd l-aş enunţa cam aşa: cu cît creşte numărul cadourilor cu atît scade numărul copiilor. Sau invers. Cert este că Moşul vine cu o desagă tot mai mare pentru un număr de copii tot mai mic. Şi asta distruge tot „feng shui-ul” social, politic, relaţional încă de la o vîrstă destul de fragedă. Iar o mare parte din copii nu primesc mai nimic. Mulţi uităm că sărbătoarea de Crăciun e compusă din două componente puternice: „Naşterea Salvatorului” şi „Rahela care-şi plînge copiii” omorîţi de Irod pentru a se opune Proorociei (Matei 2:16-18). Fericirea unora este construită pe tragedia altora.

- Despre cea mai mare tragedie românească recentă care se simte cel mai sfîţietor de sărbători se vorbeşte puţin: copiii şi părinţii despărţiţi din cauza emigraţiilor masive pentru o bucată de pîine. Avem un număr imens de astfel de familii. Marea parte a taţilor combat această targedie printr-un soi de interiorizare şi alcool. Mamele, prin lacrimi. Cum bocesc mamele rămase fără copii lîngă ele nu poate boci nimeni.

- Vin dintr-o familie mare pentru standartele actuale. Adică masă însemnă aşa: 7 oameni obligatoriu, 12-15 o masă obişnuită de weekend, 20-30 masă de sărbătoare, 40-50 eveniment special. În familie trebuie să avem 49 de farfurii: familia extinsă pe patru generaţii de la părinţi la strănepoţi. Dezvoltarea şi descreşterea numărului e vizibilă la ultimile generaţii: de la 4-5 copii la 1-2 copii. Generaţia din anii 50-60, fraţii mei mai mari, au 4-5 copii. Generaţia 70-80, din care sînt eu, are 1-2 copii. Ultimile generaţii sînt împrăştiate în toată lumea şi au şanse tot mai mici de refacerea unor familii stabile. De copii nu mai vorbesc. Cauzele acestor transformări sînt multiple. Însă este tot mai evident că trăim într-o societate care, simplu spus, nu mai „suportă” formele de organizare precum familia tradiţională. Dar nici nu pune mare lucru în loc. Dar observaţiile mele sînt legate puţin de altceva. Nu cred că spun mari noutăţi.

- Familiile mari sînt mult mai bine şi mai complex organizate decît cele mici: de la mecanisme relaţionale la cele sociale şi economice.

- Sînt tot mai mult convins că o familie cu un copil încă nu este o famile. E cumva o formă de compromis între cultura tradiţională din care venim şi capitalismul individualist şi consumist în care am intrat.

- Pentru ţările şi comunităţle mai sărace familia extinsă este o formă de salvare, care rezolvă tare multe probleme. Dispariţia acesteia ar complica mult realitatea noastră socială şi economică în România. În ţările bogate este exact pe dos: nimeni nu-şi mai riscă bunăstarea pentru a avea o familie extinsă. Şi nimeni nu mai are acest timp la dispoziţie. În capitalismul actual pierdem total controlul asupra timpului şi resurselor, chiar dacă avem o bunăstare aparent mai ridicată. Dar asta e o discuţie lungă, temă complexă. Cert este că o familie extinsă presupune să ai la dispoziţie mult timp, energie şi resurse – ceea ce astăzi se pare că nu mai avem. Am cedat timpul altora: pînă şi sărbătorile le cumpărăm la pachet all inclusive. Iar resursele sînt luate pe credit: creditul este o bogăţie pe minus.

- Odată cu dispariţia familiei tradiţionale şi paralel, al industriei şi al altor forme de organizare şi muncă colectivă, dispare şi experienţă şi practica socială şi politică comunitară. Iar asta e deja o problemă gravă: fragmentare socială, incapacitate de organizare şi rezistenţă, producerea unei societăţi mult mai uşor de controlat şi manipulat etc.

Povestea e lungă şi mai revenim cu observaţiile mai tîrziu. Mai adăugaţi voi...