societate şi o anume rezonanţă socială şi morală internaţională şi mi-a readus în amintire sau mi-a făcut prezentă şi mai vie durerea de a nu-mi fi putut găsi într-un cimitir românesc, şi mă refer la Cimitirul Central Ortodox din Chişinău, nici crucea, nici osemintele tatălui meu, erou al sacrificiului suprem pentru reîntregirea ţării, aşa cum se scrie în Decretul Regelui Mihai I prin care „Domnului Săraru C. Constantin din comuna Slătioara, fiul eroului locotenent Constantin C. Săraru, i se decernează o medalie regală. Eu eram Săraru C. Constantin din comuna Slătioara şi aveam 9 ani, iar eroul locotenent Săraru C. Constantin de 37 ani, căzut la Tiraspol, era tatăl meu. Cu acest nume s-au făcut cunoscuţi un veac şi jumătate primii născuţi băieţi din neamul Sărarilor. La 10 ani, în 1942, la un an de la moartea tatălui meu, în 15 august, de Sfânta Marie 1941, am fost la Chişinău cu mama mea şi i-am văzut mormântul şi crucea de marmură pusă  de Divizia a XI-a a Armatei Române în parcela consacrată ofiţerilor români eroi căzuţi pe front din Cimitirul Central Ortodox.

În 1987, scriitorul basarabean Serafim Saca, secretarul Uniunii Scriitorilor  din Republica Sovietică Moldovenească, s-a fotografiat, pentru mine, lângă crucea şi mormântul tatălui meu. Reproduc aici fotografia.

În 1993, când Moldova nu mai era republică sovietică iar eu fusesem corespondent pe front pe cont propriu la Cojniţa în războiul cunoscut din Transnistria, la întoarcerea de pe front, împreună cu Serafim Saca, cu ministrul Culturii Ungureanu, cu Grigore Vieru, cu alte notabilităţi ale Chişinăului, împreună cu soţia mea m-am dus la cimitir să văd mormântul şi crucea părintelui meu. Parcela consacrată, cum mai ziceam, ofiţerilor români eroi nu mai exista şi nici mormântul şi nici crucea locotenentului Săraru C. Constantin. Directorul cimitirului, am aflat prin traducătorul care vorbea cu el în numele meu, nu ştia ce s-a întâmplat; locul nu era pustiu, chiar în acel loc se afla o baracă în care se vindeau sicrie de lemn şi coroane de flori de hârtie. De atunci şi până azi toţi prietenii mei cu importante roluri în viaţa Basarabiei n-au reuşit să afle cine şi unde a aruncat crucea şi osemintele tatălui meu pe care eu speram să le aduc la Slătioara în cimitirul Sărarilor. Dar nu numai despre mormântul şi crucea tatălui meu este vorba, ci şi de mormintele celorlalţi ofiţeri români căzuţi în război despre care nu s-a interesat nimeni nici din Basarabia, nici din ţară de la noi.

Îmi dau seama că nu sunt vinovat de această poveste, dar nu pot să nu-mi aduc aminte până azi de ea şi pe biroul meu de lucru se află până azi fotografia cu mormântul şi crucea ofiţerului locotenent Constantin C. Săraru, lângă care se află Serafim Saca.

Cu atât mai mult mă găsesc astăzi şi mai îndurerat de lipsa de interes a celor care aveau datoria din Republica Moldova ce nu mai era sovietică şi din ţară, şi repet, din ţară, din România, să se intereseze de mormintele şi crucile ofiţerilor români, aşa cum s-a întâmplat cu locuitorii din Caucaz care au ţinut să îngrijească osemintele ostaşilor români căzuţi în război.

Nu pot să nu mă gândesc cum suntem noi de atâtea ori străini de noi înşine şi de fiinţa noastră şi cum suntem în stare să ne mai şi mirăm că suntem atât de puţin respectaţi azi în atâtea împrejurări dincolo de graniţele noastre!

2. - Numeroase evenimente culturale de câţiva ani buni şi mai ales din ultima vreme nu se bucură în presa noastră decât de spaţii reduse de ştiri grăbite, de semnalări expediate analfabet, ca să nu mai vorbesc de apariţiile de cărţi sau de evenimentele culturale importante din străinătate.

În acest domeniu bântuie un amatorism care trimite cel mai adesea la formula celebră a filosofului Petre Pandrea: autorul (ştirilor n.n.) era de o incultură enciclopedică.

Iată de ce mă simt dator şi foarte bucuros să relev încă o dată cu preţuire deosebită prezenţa în anumite publicaţii a comentariului cultural pe teme literare, teatrale, muzicale, plastice semnat de doamna Magdalena Buluc Popa, care îmi aminteşte şi ne aminteşte celor interesaţi de ţinuta comentariilor de acest tip prezente în mari publicaţii occidentale care acordă fenomenului cultural o atenţie din ce în ce mai sporită, cum ar fi L'Express sau Paris Match în Franţa.

Competenţa şi eleganţa şi informaţia care fac la un loc farmecul comentariului cultural semnat Magdalena Buluc Popa  alcătuiesc un model de presă culturală de mare ţinută. Amintesc cu acest prilej şi interviurile cu oamenii de cultură prestigioşi români sau străini, semnate de doamna Magdalena Popa Buluc şi care ar merita să alcătuiască un volum demn de orice bibliotecă.

Sper să văd un asemenea volum care ar putea fi şi izvorul de instrucţie al susţinătorilor grăbiţi ai însemnărilor culturale din presa de azi de la radio sau de la televiziune.

Recursul numai la comentariul aventurii politicianiste sărăceşte universul presei noastre transformată brutal într-un bombardament asurzitor, rezultat al clocotului mahalalei politice.

Nu este semnificativ nefericit faptul că la evenimentul cu adevărat important din Caucaz – eveniment pomenit la începutul acestor însemnări cotidiene - n-a fost prezent decât un ziarist profesionist de talia lui Ion Cristoiu!?