Inscop Research a publicat săptămâna aceasta, în cadrul proiectului “Adevărul despre România” susţinut de cotidianul Adevărul, un studiu dedicat percepţiilor publice asupra fenomenului corupţiei.  

Cifrele sunt cât se poate de clare. Sintetic, ele sună cam aşa: românii cred că în România este mai multă corupţie decât în alte ţări, că personalităţile condamnate pentru corupţie sunt vinovate şi trebuie să plătească pentru faptele lor, o bună parte dintre români au dat bani sau cadouri pentru a fi ajutaţi în probleme administrative şi, surpriză, majoritatea au făcut-o din proprie iniţiativă.

Dincolo de disonanţele cognitive evidente între aversiunea declarată a cetăţenilor faţă de personalităţile condamnate pentru corupţie şi actele de corupţie mică înfăptuite de o mare parte a aceloraşi cetăţeni, studiul INSCOP readuce în atenţie o problemă de fond.

Cât de puternică este relaţia dintre Corupţie şi Sărăcie? Este corupţia o sursă a sărăciei? Sau sărăcia este un stimulent pentru corupţie? Sau ambele? Să se luăm pe rând.

1.       Corupţia, o sursă de sărăcie. Să presupunem că o licitaţie publică pentru construirea unei autostrăzi este câştigată pentru suma de 10 lei de un antreprenor care a mituit nişte funcţionari. Evident, mita se va plăti tot din fondul de 10 lei. Ceea ce înseamnă din start că suma efectivă alocată pentru lucrări este de 10 lei minus minim 2 lei valoarea mitei, asta dacă mituitul e băiat bun, minus alţi minim 2 lei, profitul antreprenorului, evident dacă acesta este şi el, la rândul său, băiat bun. Rezultă că în locul unei autostrăzi de 10 lei, vom avea una de 6 lei. Urmările posibile sunt două.  

În cazul fericit, o autostradă proastă pentru care statul va mai lua alţi 3 lei de la educaţie, de la sănătate, de la protecţie socială pentru a o repara. Asta înseamnă mai puţini bani pentru şanse la bunăstare, adică mai multă sărăcie.

 În cazul mai puţin fericit, ne alegem cu o autostradă pe hârtie. Ceea ce înseamnă anularea oricăror investiţii pe traseu. Rezultă zero locuri de muncă nou create. Zero venituri suplimentare pentru cetăţeni, adică mai multă sărăcie. Concluzia este foarte simplă. Corupţia = Sărăcie. Pentru marea majoritate a populaţiei.

2.       Sărăcia, un stimulent pentru corupţie. Dacă ne gândim la tânărul medic plătit mizerabil după 10 ani de şcoală şi pregătire sau la funcţionarul cu mai puţină pregătire, dar plătit la fel de prost, lucrurile sunt clare.

Nu la fel de clare sunt lucrurile dacă ne uităm la profilul socio-demografic al celor care dau bani sau cadouri pentru rezolvarea unor probleme administrative. Astfel, persoanele cu venituri ridicate declară într-o proporţie mult mai mare decât cele cu venituri medii şi mici că au dat mită funcţionarilor publici. De asemenea, cei cu educaţie superioară şi medie declară într-o măsură semnificativ mai mare decât cei cu educaţie primară că au dat mită.

Concluzia? Dau bani cei care au. Şi bani şi carte. Cei săraci nu dau pentru că nu au. Iar când dau, sărăcesc şi mai mult pentru că rup de la bugetul de supravieţuire. Pe de altă parte, sărăcia bugetarilor încurajează comportamente asociate corupţiei. O problemă şi mai mare apare atunci când, deşi salariile bugetarilor cresc, mita rămâne. Ba chiar, pretenţiile cresc. Deja vorbim de o veritabilă ordine socială paralelă în care mita este condiţionată cultural, devenind singura garanţie a îndeplinirii serviciului public.

În această situaţie, nu ne mai salvează decât o terapie de şoc furnizată de cei însărcinaţi cu aplicarea legilor şi împărţirea dreptăţii. Din acest punct de vedere, percepţia publică este neclară. Pe de o parte, justiţia în ansamblu este considerată de populaţie un domeniu afectat de corupţie. Pe de altă parte, încrederea în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este printre cele mai ridicate în rândul instituţiilor publice din România. Când vom ajunge să eliminăm termenul “Corupţie” din ecuaţia subdezvoltării “Corupţie = Sărăcie”, nu ştiu să spun….