Inegalitatea aceasta poate să conducă fie numai la diverse moduri de ierarhizări sociale în defavoarea femeilor, fie la dependenţă economică, politică, juridică sau simbolică a femeilor de bărbaţi.

În spatele acestui tip de determinism, zace, însă, o tradiţie culturală care inferiorizează sistematic femeile, în care sintagmele încetăţenite ca „sexul frumos” şi „sexul slab” îşi au drept corelativ „sexul puternic” şi nu e întâmplător că puternicul e plasat antinomic în raport cu frumosul. Ar putea, în spiritul echităţii, să existe un sex non-frumos, însă noi nu ştim decât de sexul puternic. Exemplul pe care l-am dat  are, însă, alte semnificaţii. Cultural vorbind, bărbaţii au creat sensul, ei au stabilit criteriile, ei au fost – ca să îl citez pe Protagoras – „măsura tuturor lucrurilor“. Femeile au fost, ca în exemplul  dihotomiei frumos-puternic, corelativul bărbaţilor, partea frumoasă şi pasivă, dar fără resurse şi acces la decizie. Or, asta ne învaţă şi istoria. O istorie din care femeile sunt marile absente, în care nu e pomenită decât ca notă de subsol lupta pentru revendicarea drepturilor politice şi civile pe care femeile au trebuit să o poarte, dar în care e menţionată, însă, „generozitatea” cu care li s-au acordat aceste drepturi. Mai mult, se alimentează şi nişte mituri absurde, ale unei relaţii de beligeranţă între sexe. Sintagmele celebre şi invocate obsesiv, ca „bătălia între genuri“ sau „războiul sexelor“ mi se par de fiecare dată ridicole tocmai pentru că pleacă de la ideea falsă a unor părţi beligerante: femeile nu luptă împotriva bărbaţilor pentru nimic. Nu suntem, dacă am depăşit vârsta Cercetaşilor şi a taberelor de vară, două echipe diferite care se înfruntă pentru nu ştiu ce medalie sau premiu. Şi nici nu sunt de pe planete diferite, oricât de nostim ar fi gândul, ceea ce înseamnă ca suntem obligaţi să împărţim aceeaşi planetă. Nu concurăm în tabere diferite.

Există încă o separaţie clară între polis şi gospodărie şi e o distincţie care se perpetuează de la Aristotel, traversează modernitatea şi e concentrată acum într-o separare clară între spaţiul public şi spaţiul privat. Astfel, bărbatii deţin încă un monopol asupra spaţiului public, politicul e o „treabă bărbătească”, iar spaţiul privat aparţine femeilor.

O agendă publică în care interesele femeilor - de la reprezentare politică la subiecte pe care politica încă le trivializează şi le consideră nişte bagatele: violenţa domestică, numărul creşelor şi grădiniţelor, starea maternităţilor, reinserţia pe piaţa muncii, hărţuirea la locul de muncă sau în univerisităţi – am văzut recent că există o epidemie de cazuri de agresiune sexuală în universităţi, iar cele despre care ştim sunt excepţii, cele mai multe sunt îngheţate în tăcerea şi ruşinea victimei.  

Sau modul în care este tratat şi incriminat violul în Codul Penal. Mai mult, ca să avem imaginea completă, există forme de discriminare sistemică mult mai subtile: feminizarea la bază în corporaţii si masculinizarea la vârf, top şi middle-management. E un context care are clone în mediul academic, în domeniul medical, de pildă (avem infirmiere şi nu prea avem infirmieri, dar şefii de secţie sau managerii de spital sunt cu predilecţie bărbaţi), în politică, unde avem inclusiv „terenuri de joacă” separate: organizaţia de femei are acelaşi statut cu organziaţia de tineret, iar în România preocuparea acestora se reduce la event planning de 8 martie sau zile festive. Astfel, problemele şi interesele specific feminine sunt la cheremenul bărbaţilor sau a unor femei politicieni care fac parte din grupurile privilegiate şi sunt total alienate de femeile reale, de Mariile care cumpără zarzavaturi din piaţă şi aleargă după tramvaie.

De fiecare dată când spun ca este dificil să te naşti femeie şi să devii femeie pare o cârteală împotriva naturii, a biologicului. E greu să internalizezi de mică anumite tipuri de comportament: eşti crescută să fii docila şi să „stai locului”, rafturile de jucării din magazine sunt genizate: nu întâmplator fetiţelor li se cumpară seturi de ceşcute, cratiţe şi bebeluşi care plâng, iar băieţilor jocuri de strategie şi lego, care stimulează creativitatea şi competiţia. Sunt proto-conduite care devin destin. Mai mult, la şcoală, fetele sunt încă orientate spre profesii feminine şi licee cu profil uman mai degrabă decât tehnic. 

Intervin toate determinaţiile de conduită: teama de a merge neînsoţită pe stradă, doar la ore mici, de locuri precar iluminate, spaima de viol sau de comportamente agresive, toate acestea readuc în discuţie separarea spaţiu public – spaţiu privat. Ca femeie, nu te simţi în siguranţă de multe ori în spaţiul public, trăieşti cu teama permanentă ca ai putea fi fragilizată, vulnerabilizată în vreun fel sau chiar agresată pe stradă. Mai mult, te loveşti şi de o teamă absurdă: teama de a nu fi crezută. Ba mai mult, chiar în cazul unor agresiuni ca violul, te aştepţi să fii tot tu culpabilizată, să ţi se analizeze minuţios lungimea fustei sau privirea „galeşă”. E un adevăr cumplit şi femeile îl ştiu, dar nu îl mărturisesc de teama de a nu fi acuzate de mania persecuţiei sau de alint femeiesc: dacă vrei să fii în siguranţă, mersul pe stradă va fi milităros aproape, iar privirea antrenată să nu se oprească pe nimic, să nu cumva sa pară ca există vreun scop ascuns sau să pari ca ai „cerşi atenţie“.

În mediul rural, e chiar mai dificil, pentru că lumea satului este paradigmatic patriarhală. Există şi o observaţie de natură semantică, pe care o face M. Miroiu: termenul „cap” de familie comportă doua sensuri: este „şeful” familiei, al gospodăriei, dar şi „mintea” celorlalţi membri. Iar Barometrele de gen atestă această relaţie: capul de familie este întotdeauna barbatul. Mai mult, reperul de autoritate morală şi paterul comunităţii rămâne Biserica, iar tipul de patriarhat pe filieră religioasă este cel mai greu de destructurat. Minoratul femeii - al fetiţei – se vede chiar în primul ritual religios, la botez. Doar băieţilor le este permis accesul în altar, ei sunt purtaţi de preot aproape princiar prin faţa icoanelor din altar, sub atenţia şi admiraţia celor prezenţi care au atunci certitudinea că s-a născut un reprezentatnt al sexului privilegiat. În cazul fetelor, ceremonialul este mult simplificat şi mai puţin fastuos, are la bază o interedicţie, o delimitare spaţială: fetiţele nu intră în altar. Acestui refuz îi urmează altele care devin încastrate într-un mod de viaţă.

Există şi o distribuiţie a muncii pe sexe în gospodarie: femeilor le este rezervată creşterea şi îngrijirea fiinţelor vii: copii, animale, dar şi pământul sub o „formă de legare de glie”, în timp ce bărbaţii se ocupă de aşa-zisele „munci grele”: utilaje, construcţii, dependinţe. G. Greer face o observaţie interesantă: în mod tradiţional, femeile nu au fost admise la munci care solicită anumite aptitudini de conducere chiar şi când singurul lucru de condus ar fi „un măgăruş”. Calul, căruţa sau orice tip de vechicul sau atelaj e în posesia capului familiei sau a baieţilor, este o proprietate transmisă din tată în fiu. De aici şi un alt tip de mobilitate şi o formă de autonomie care este refuzată femeilor şi fetelor. Nu întâmplator, în dotele tradiţionale ale femeilor li se oferă obiecte de uz casnic, iar bărbaţilor lichidităţi sau terenuri.

În ceea ce priveşte gradul de misoginism, candidatul perfect pentru titlul „cea mai mare propensiune către misoginie” nu este doar un numit tip de bărbat, aşa cum ne-am aştepta, ci depotrivă femeia de vârsta a treia din zona rurală, iar barometrele de gen semnalează acesta realitate. Vocea preotului devine vocea raţiunii sau chiar vocea divină şi canoanele bisericeşti devin singurele imperative morale.

Glasul pământului şi Glasul Bisericii – poate că acestea sunt singurele voci importante în comunitatea rurală tradiţională.

Asumpţia conservatore „biologia devine destin” în cazul femeilor devine un determinism, ele fiind obligate să aibă mai multe sarcini legate de rolul reproductiv decât bărbaţii. Maternitatea nu mai este internaliztă ca un privilegiu, ci ca o formă de  datorie, inclusiv faţă de stat, marele pater. Să ne gândim, de pildă, la politicile pronataliste ale regimului Ceuşescu. Faptul că femeile sunt mai puţin în posesia corpului lor decât bărbaţii ţine de o constantă istorică. Există o disociere a femeii de corpul ei: corpul feminin e mai degrabă o proprietate colectivă, un bun comun decât plasat în posesia individului femeie. Nu întâmplător, în teocraţii, corpul feminin este ascuns de burka aşa cum părul femeilor de la ţară este acoperit ca semn de smerenie. Pe stradă şi, în general, în spaţiul public, corpul feminin este sexualizat. Consecinţele acestei obiectualizări se mansifestă diferit: fie prin „amenajarea” corpului pentru a fi plăcut, supunerea lui la tot soiul de practici estetice, inclusiv masochiste –  şi aici mă refer inclusiv la tulburări alimentare, la anorexiile şi bulimiile adolescentelor - fie printr-o înstrăinare de propriul corp, printr-un recul al acestuia. 

Mai există şi un reflex al masculinizării forţate: daca vrei să fii crezută şi considerată un partener egal de discuţie şi negociere al barbatului, e preferabilă camuflarea tuturor semnelor feminităţii şi adoparea unui comportament mimetic, al masculinităţii. De asemenea, multe dintre modelele feminine vizibile în media şi în politică devin, din raţiuni diferite, contra-modele şi atunci tu, ca tânără femeie, trebuie să te disociezi de acestea.