Corporaţie, aspiraţie, interdicţie, demonstraţie

Apucătura de a ne crede toţi pe câte-un Wall Street personal e cel puţin caraghioasă.

A fost mult până când ai noştri au aflat ce sunt aceia corporatişti. Le-a plăcut cum sună şi cum se mişcă, deşi sunt ridicoli în nouă din zece cazuri. Am nenumărate cunoştinţe (vorba vine, că le-am numărat, ca să fiu sinceră) care ţin să precizeze că ele, deşi lucrează în multinaţionale, nu sunt corporatiste fanatice, sunt doar angajate zeloase.

Un corporatist are întotdeauna un laptop la subsuoară, cu cât e laptopul mai bun, cu atât corporatistul îşi permite să fie mai prost. Există softuri pentru orice, inclusiv programe care ţin loc de deşteptăciune pimară.

Fiţosul corporatist mănâncă la prânz în Centrul Vechi (chiar dacă nu lucrează în Centrul Vechi sau mai ales dacă nu lucrează în Centrul Vechi). Fiţoasa corporatistă nu mănâncă la prânz deloc. Desigur, teoretic iese la un lunch, (întotdeauna la un lunch, niciodată la o masă), comandă o salată de rucola sau de altă erbacee din familia cruciferelor.

Nu se mai poartă apa plată cu lămâie, se poartă doar apa plată. Cei care sunt nostalgici după acreala corporatistă a paharelor transparente le urez succes, sunt alături de ei în lunga şi greaua suferinţă legată de apa de izvor.

România nu e o ţară corporatistă, să fim serioşi, pentru asta ar trebui să fie o regiune cu câteva vertebre în şira spinării şi cu câţiva crăiţari în cont, alţii decât ăia şmangliţi de pitoreasca mafie locală. Apucătura de a ne crede toţi pe câte-un Wall Street personal e cel puţin caraghioasă.

La ora asta, cad companiile ca muştele, de fapt asta e o comparaţie tembelă, nicio muscă nu moare atât de spectaculos. Ideea de corporatism e ridicolă în România, cu câteva elegante excepţii. Sau, ca să fiu mai coerentă, există corporaţii, dar nu există corporatişti adevăraţi. Pătura de încrăvăţiţi şi întaiorate nu aranjează straturile sociale la un nivel rezonabil.

Corporatista româncă vrea neapărat să conducă maşina, iar faptul că parchează din cinşpe manevre (iar asta dacă are locul de parcare rezervat strict prin mărinimia firmei) nu ţine decât de şarmul alurii ei de business-woman.  

Legenda spune că odată, un manager general, de la o firmă cu nume pompos şi sediu puchinos, a fost văzut de către un angajat mâncând şaorma cu de toate, în pauza de prânz. Ca din întâmplare, a fost concediat câteva zile mai târziu, sub pretextul luminos şi tradiţional „eşti minunat, dar nu te mai putem plăti, suntem siguri că-ţi va fi mai bine în altă parte".

De ce-ai vrea să fii corporatist în ţara asta? Întreb fiindcă aud că toată lumea asta vrea. Nici lefurile nu mai sunt ce-au fost, în companiile cu nume melodios şi plan de investiţii afon. Ceea ce numesc unii salariu decent, în ziua de azi, e strict sumuşoara care acoperă ratele la bancă, o treime din mofturile copilului şi o hrană eco vânturată numai în public, deoarece acasă supremaţia le revine produselor din carne tocată.

Să te ferească Dumnezeu să vrei să mănânci între sublimele ore 12 şi 13, în oraş. Conductele cu manageri sunt sparte şi durează cel puţin o oră până se cârpesc la loc. Managerii mănâncă şniţel vienez cu cartofi prăjiţi. Ciolanul afumat, cu garnitură de fasole, e foarte bine cotat în Centrul Vechi, însă e sub demnitatea oricărui şef să comande aşa ceva.

Despre şefe am mai vorbit, am stabilit de comun acord că nu papă decât frunze cu sos de lămâie. O aşchie de somon adăugată la acest decor e deja dezmăţ. Cel puţin asta se petrece în văzul lumii, altfel nu se explică de ce unele au porţii din ce în ce mai mici şi funduri din ce în ce mai mari.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.