Este adevărat, în concepţia CEDO, libera exprimare nu trebuie să constea într-un discurs de tip rasist ori care incită la ură sau la violenţă. Totodată, prin impunerea acestor limitări, CEDO nu a urmărit emascularea discursului public pe teme care prezintă interes pentru viaţa comunităţii.

Cu alte cuvinte, chestiunile importante pentru comunitate se pot discuta, în continuare, în mod deschis, spunând lucrurilor pe nume, apăsat, chiar prin exprimări care pot şoca sau ofensa. Fără a se ajunge, însă, la un îndemn la ură şi la violenţă. Uneori, există o graniţă subţire şi greu de observat între un discurs franc, fără menajamente, care nu este  sancţionabil şi unul sancţionabil.

Din păcate, tendinţa actuală este de a sancţiona vorbele ca şi cum ar fi fapte. Ceea ce îmi aminteşte de o replică celebră dintr-un film la fel de celebru, al cărui titlu nu-l mai reţin: „De ce dai domle, nu ştii să înjuri?!” Adică, una-i vorba şi alta, mai dureroasă, e fapta.

Până la urmă, cu atâta corectitutdine, se ajunge în postura elefantului dintr-un magazin cu porţelanuri: oricum ai da-o, dacă începi să vorbeşti pe şleau, pe o temă sensibilă, nu se poate să nu dărâmi sau să nu deranjezi vreunul dintre numeroasele bibelouri, pline de valoare, pe care, tu, ca elefant, trebuie să le tot protejezi când încerci să te mişti. Eu, unul, ţin cu elefantul: sunt de partea libertăţii de exprimare. Dar, cu excluderea mitocăniei şi a violenţei manifeste.

O problemă de interes public major este, în prezent, cea care priveşte migraţia în masă, din spaţiul oriental şi african spre Europa.

Foarte interesant a fost modul de abordare în presă a acestei probleme: discursurile au variat de la un umanism liric de tip flower-power şi lăcrimos ca o privire de căprioară (cer scuze căprioarelor, n-am vrut să le pun într-o postură de inferioritate) până la un aricism fără pic de lirism (cer scuze aricilor, n-am vrut să insinuez că ar avea trăsături negative dominante).

Îmi propusesem să compun un text-test, prin care să pun în discuţie un exemplu de discurs direct, “pe şleau”, fără farafastâcuri pe acest subiect arzător (“valul” de migranţi), dar care să nu fie totuşi încadrabil în ceea ce se cheamă hatespeech. Cam greu, nu-i aşa?

Spre norocul meu, am găsit un text scris deja de altcineva, prin anul 2009 (atenţie, anul 2009, deci acum 6 ani!), care poate ilustra ideea de discurs apăsat, direct, “pe şleau”, neipocrit, fără ocolişuri sau menajamente pe o temă sensibilă, discurs care nu poate fi încadrat în ceea ce se cheamă, azi, hatespeech.

Textul la care mă refer şi din care voi cita câteva fragmente a fost publicat în numărul 137 din 2009 al revistei “Sfera politicii”, o revistă serioasă şi echilibrată. Articolul publicat în revistă are titlul “Impactul migraţiei asupra contextului internaţional actual” şi este scris de Călin Sinescu şi Liliana Trofin, ambii profesori universitari şi autori, printre altele, de cursuri universitare (articolul poate fi găsit la următoarea adresă: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art03-sinescu.html).

Citez din articol:

„Migraţia unui număr foarte mare de oameni din zonele afectate de război în alte zone non-conflictuale are urmări multiple. Enumerăm doar câteva: destabilizează economia ţărilor de destinaţie; facilitează acţiunile criminalităţii organizate transfrontaliere şi a terorismului; generează ură şi violenţă xenofobă şi rasială13. (…)

Analiştii politici şi militari evidenţiază faptul că respectul cetăţenilor faţă de drepturile şi libertăţile omului, în cadrul societăţilor occidentale, a fost şi este speculat de cei care ameninţă sistemul de valori democratic19 . Prozelitismul realizat în rândul refugiaţilor de către grupările anarhiste sau teroriste poate genera probleme serioase de securitate ţărilor-gazdă20. Libera circulaţie face ca riscul utilizării de către terorişti a armelor chimice, biologice sau nucleare să fie unul real21. Şi pentru că tot am amintit de terorism, nu putem să nu subliniem latura religioasă ori psihologică a acestuia. Multiplicarea mişcărilor islamice şi popularitatea de care se bucură acestea în Europa Occidentală au la bază resentimentele musulmanilor faţă de occidentali, pe care îi consideră responsabili pentru insuccesele personale22. La această stare de fapt contribuie şi oportunităţile relativ limitate de integrare socială şi economică oferite acestora de către ţările de destinaţie. Sentimentul de umilinţă pe care-l trăiesc îi determină pe mulţi musulmani să-şi pună speranţele şi nădejdea în „miracolul credinţei”. La aceasta se adaugă şi absenţa sentimentului de apartenenţă la societăţile europene creştin majoritare, care au încercat permanent să-i asimileze pe imigranţii islamici. Rezultatul a fost contrar aşteptărilor. Toate acţiunile şi gesturile asimilaţioniste nu au contribuit decât la „amplificarea procesului de radicalizare islamică”. Acest lucru este relevat şi de un sondaj de opinie efectuat în Marea Britanie în rândul musulmanilor în anul 2002, subiecţii având vârste sub 35 de ani. Un procent de 41% din cei chestionaţi au răspuns că „se simt numai musulmani şi nu britanici şi musulmani (o treime din cei peste 35 de ani au declarat că simt acelaşi lucru). Aceeaşi tendinţă s-a înregistrat şi în Franţa”23. Tom Hundley, un bun observator al fenomenului islamic, atrage atenţia că Europa are toate şansele să devină, pe fondul unui spor crescut al natalităţii în rândul imigranţilor musulmani şi a marginalizării lor pe piaţa muncii, „o fabrică de transformat indivizi frustraţi în fundamentalişti sau chiar terorişti”24. La adăpostul religiei, actele de violenţă comise de terorişti îndreptate împotriva civililor devin „justificabile” în ochii membrilor comunităţilor islamice25. (…)

Prezenţa unui un flux de imigranţi, care împărtăşeşte viziunea religiei promovată de radicalii islamici, poate să devină pe de o parte, o potenţială ameninţare la adresa securităţii ţării-gazdă, iar pe de alta, o provocare la adresa valorilor, tradiţiilor şi obiceiurilor culturale şi lingvistice ale acesteia. Concret, adepţii aplicării legii islamice (Shari’a) din Franţa, Marea Britanie şi Germania au solicitat în numele multiculturalismului unele drepturi speciale pentru musulmani, care subminează caracterul laic al statului, principiul protecţiei în faţa legii şi sistemul public de şcolarizare28. Estimările demografice ale populaţiei musulmane care trăieşte în Europa Occidentală avansează cifra de 20 milioane29. Se vehiculează cifre alarmante: în anul 2020, 10% din populaţia Europei va fi musulmană. Dacă Turcia va intra în Uniunea Europeană, ea va fi cea mai populată întrecând Germania30. (…)

Discursurile care vehiculează idei de genul „închiderea graniţelor” ori „întărirea controlului” sunt lipsite de substanţă, pentru că nu rezolvă problema. În următoarele decenii, „emigraţia inversă” va fi greu de controlat39. „La frontierele statelor sau ale zonelor dezvoltate se va crea o presiune atât de mare, încât ea nu va putea fi contracarată prin măsuri strict administrative. Zonele dezvoltate sunt, sau pot fi echivalate cu zone rarefiate din punct de vedere demografic şi ele vor atrage cu puterea unei legi fizice populaţia din alte zone. Omenirea nu poate trăi mult timp sfâşiată de acest dezechilibru demografic. Într-un fel sau altul, el va genera mişcări şi procese sociale de reechilibrare”40. (…)”


13 Alexandra Sarcinschi, Migraţie şi securitate, Bucureşti, 2008, p. 5 - cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/migratie_si_securitate.pdf

19 I. Stoica, Migraţia internaţională şi securitatea – Noi provocări, în Infosfera, anul I, nr, 1, 2009, pp. 52-53 -www.mapn.ro/publicatii/infosfera.pdf.

20 Vezi şi Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată de Consiliul European, care stabileşte cadrul pentru prevenirea radicalizării şi recrutării, protecţia cetăţenilor şi a infrastructurii, urmărirea şi investigarea teroriştilor şi îmbunătăţirea răspunsului pentru limitarea consecinţelor atacurilor teroriste.

21 http://www.sri.ro/upload/intelligence14dec.pdf

22 http://www.revista22.ro/politica-si-redistribuirea-puterii-globale-3699.html

23 I. Stoica, Radicalizarea islamică în Europa, p. 234 - http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/strat XXI_2007_vol2.pdf

24 http://www.revista22.ro/politica-si-redistribuirea-puterii-globale-3699.html

25 Ibidem

28 I. Stoica, op. cit, pp. 233-243.

29 P. Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, p. 116 - www.romaniaeuropa.com/.../geopolitica_paul_dobrescu_alina_bargaoanu.php.

30 http://www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=172

39 P. Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op. cit., p. 90.

40 Ibidem.

 


 Articolul, din care am citat şi care a fost publicat, repet, în urmă cu 6 ani (!), este mult mai amplu.

Deşi în articol se fac şi afirmaţii destul de incomode pentru nişte urechi obişnuite doar cu stilul catifelat-adormitor al discursului de seminar tematic, este evident că s-a urmărit o evaluare “la rece”, făcută cu detaşarea unui observator obiectiv, a unui fenomen important şi sensibil. De remarcat că susţinerile au fost însoţite de argumente credibile, din surse verificabile, astfel că au avut o bază factuală solidă. Articolul, deşi nu menajează niciun fel de sensibilităţi, nu îndeamnă la ură, ci la gândire.

O concluzie importantă a acestui articol este pe cât de tristă, pe atât de adevărată: un spaţiu al bunăstării (Europa, de exemplu), va atrage la graniţele sale, oricât de înalte şi oricât de bine păzite ar fi zidurile care-l apără, un val, din ce în ce mai mare de doritori de a locui în acel spaţiu. 

Desigur, nu trebuie renunţat la ideea de apărare a graniţelor, dar nici nu trebuie să ne bazăm prea mult pe puterea lor de a proteja. Pentru că, pus în faţa numerelor mari, sistemul de protecţie a graniţelor cedează aproape imediat. S-a văzut foarte clar în aceste zile.

Soluţia pe termen lung nu este întărirea zidului, care, până la urmă, va crăpa în urma presiunii uriaşe, ci disiparea presiunii prin crearea cât mai multor zone alternative pe glob care, dacă nu vor fi chiar de bunăstare, măcar locuibile/trăibile în condiţii cât de cât normale să fie. Un prim (şi rapid) pas ar fi stoparea conflictelor locale/regionale, care pun  pe drumuri atâta lume...

Cam asta înţeleg eu că e problema şi de acum, şi din 2009, şi din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pe care doar oficialii, indiferent de unde sunt ei, nu o cunosc sau nu vor s-o cunoască.


  text de Dan Mihai 

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.