Coposu şi staliniştii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adevărul" v-a oferit ieri un adevărat regal: interviul realizat de colegii mei George Rădulescu şi Lucian Pop cu surorile marelui reper moral care a fost Corneliu Coposu.

Venerabilele doamne Flavia Coposu Bălescu (86 de ani) şi Cornelia Coposu (78 de ani) vorbesc cu atâta bun-simţ, cu atâta raţiune şi normalitate, încât simţi o dată în plus nostalgia după ilustrul lor frate.

Un pasaj semnificativ este cel referitor la felul în care a fost tratat Corneliu Coposu de grupul care i-a succedat lui Ceauşescu în decembrie 1989. „De la început, Cornel a fost primit cu foarte multă ostilitate de puterea instalată ad hoc în momentele aşa-zisei Revoluţii. Cred că ei şi-au dat seama că este un tip care nu va negocia şi nu va face concesii. Şi, ca atare, bănuiesc c-au vrut să-l dărâme din start. Şi, ca o părere personală, rezistenţa lui era foarte cunoscută de către domnul Brucan, care se pare că a fost unul dintre autorii Revoluţiei ăsteia. Chiar în luna decembrie (...) a apărut un articol al domnului Brucan, care în 1949 cerea condamnarea la moarte a lui Corneliu Coposu. Şi atunci am făcut legătura. Sigur că voia să-l dărâme din start, ca nu cumva să polarizeze în jurul lui nişte elemente tinere sau oameni de bună-credinţă. După aceea au început tot felul de invective, de murdării. I-au atribuit toate relele şi am impresia că au canalizat împotriva lui toată ura asta adunată de noi în anii aceştia de comunism", spune doamna Flavia. Şi o face cu multă delicateţe, căci faptele lui Brucan sunt de-a dreptul oribile.

Iată cum descria Petre Roman, prim-ministrul impus atunci de Brucan şi acceptat de Iliescu, scena apariţiei lui Corneliu Coposu la sediul fostului CC al PCR, din Piaţa Palatului. „Mi-aduc aminte şi de momentul în care s-a anunţat, la noi, domnul Coposu. Şi a fost o reacţie aproape imediată a domnului Bîrlădeanu şi a domnului Brucan, mai puţin domnul Iliescu: «Ce să caute ăsta aici?... N-are ce căuta!»". Ulterior, Roman şi-a amintit, într-una dintre cărţile sale, că şi Ion Iliescu a reacţionat la fel. „La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. N-am avut timp să schiţez nici cea mai mică reacţie. «Să plece!», au strigat, aproape simultan, Bîrlădeanu şi Iliescu".

Şi ajungem la o altă afirmaţie a doamnei Flavia Coposu: „Iliescu l-a urât de moarte pe Cornel. L-a urât teribil". Fapt care s-a văzut în uriaşa campanie de demonizare a liderului PNŢCD, la începutul anilor '90.

În decembrie 1989 şi de-a lungul agitatului an 1990, grupul Brucan-Iliescu a avut două ţinte: elitele „burghezo-moşiereşti" (reprezentând România interbelică) şi vârfurile nomenclaturii comuniste din anii 1965-1989 (reprezentând România ceauşistă). Singura falangă menajată - un fel de paranteză istorică - a fost cea a anilor 1944-1965, reprezentând România stalinistă. Mai exact, România lui Gheorghiu-Dej, a Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a grupului care a luat puterea în decembrie '89: Brucan-Iliescu-Militaru-Bîrlădeanu.

Ura staliniştilor deghizaţi în democraţi funcţionează selectiv, având o singură raţiune: confiscarea puterii. Este ceea ce Corneliu Coposu a simţit pe propria piele şi la sfârşitul anilor '40, şi patru decenii mai târziu. Timpul a trecut, dar staliniştii au rămas aceiaşi. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite