„Copilăria la români“ pe urmele unei „mari întrebări“

„Cum dumnezeului am supravieţuit copilăriei noastre? Dacă ţi-ai trăit copilăria în anii ’60, în anii ’70 sau la începutul anilor ’80, cum ai făcut să supravieţuieşti? De mici mergeam în autobuze şi maşini care nu aveau centuri de siguranţă, nici perne de aer...

Când mergeam în remorca unui camion era o excursie foarte specială şi ne-o amintim toată viaţa. Leagănele noastre erau pictate în culori aprinse şi toată vopseaua era pe bază de plumb. Nu aveam capace de siguranţă la cutiile de medicamente, dulapuri sau uşi. Când mergeam pe bicicletă nu aveam cască. Beam apă de la cişmeaua din grădină, nu dintr-o sticlă de apă minerală. Pierdeam ore în şir construind cărucioare din fier vechi şi cei care aveau noroc să aibă străzi înclinate îşi dădeau drumul pe ele şi la jumătatea drumului îşi aduceau aminte că nu aveau frâne. După câteva opriri în copaci sau garduri am învăţat să rezolvăm problema. Ieşeam la joacă cu unica condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul. Şcoala dura până la prânz şi veneam acasă să mâncăm. Nu aveam celular, aşa că nimeni nu putea şti unde suntem. De necrezut... Ne tăiam, ne rupeam un os, pierdeam un dinte, dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră. Mâncam biscuiţi, pîine cu unt, beam sucuri cu zahăr şi nu aveam exces de greutate pentru că tot timpul eram afară le joacă. Împărţeam o sticlă de suc între patru prieteni... utilizând aceeaşi sticlă şi nimeni nu murea din asta. Nu aveam Playstation, Nintendo64, Xbox, jocuri video, 99 canale de televiziune pe cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet... dar aveam prieteni. Ieşeam, ne urcam pe bicicletă sau mergeam până la casa prietenului, sunam la uşă sau intram încet fără să sunăm şi ieşeam să ne jucăm. Acolo, afară în acea lume crudă, fără gardian! Cum dumnezeului făceam? Aveam tot felul de jocuri de echipă, fotbal, ţările, v-aţi ascunselea, şi nu toată lumea ajungea să fie aleasă, dar nu se supăra nimeni. Nu toţi eram elevi strălucitori şi când unul rămânea repetent pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate, doar repeta şi avea o a doua şansă. Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi... şi am învăţat şi să ne descurcăm cu ele. Marea întrebare este: cum făceam să supravieţuim, şi mai ales să devenim persoanele adulte de azi?“

Acesta este un text pe care l-am primit într-un mesaj anonim pe internet în urma cu zece ani. Probabil mai circulă şi foarte probabil este un semnal al generaţiei mele, care se zbate undeva între 40 şi 55 de ani. Încerc să dau un răspuns la „cum dumnezeului am supravieţuit copilăriei noastre“ aşa cum mă poate ajuta experienţa de viaţă.

De ce a fost pusă această întrebare? Pentru că am fost ajutaţi să conştientizăm neajunsuri şi să căutăm soluţii. Copii anilor’60 şi ai anilor’70 au evoluat pe un strat cultural, chiar şi fărâmiţat al vechii Românii structurate pe valori sociale morale şi prea puţin materiale. Părinţii noştri, chiar veniţi din lumea satului de după război, păstrau în afectul şi viziunea lor despre viaţă, proiecţia bunicilor lor nealteraţi de comunism. Părinţii noştri au fost supuşi unor puternice presiuni începând cu 1950, când mulţi dintre ei erau adolescenţi. Curând, integraţi oameni ai muncii, au fost topiţi într-o masă forţat manipulabilă la început, turnată în matriţele şedinţelor de partid, a organizaţiilor de tineret de tot felul, marşuri şi defilări, sloganuri. Au trăit la o temperatură la „sub zero grade“ cum se poate afla din ultimul roman publicat de Radu Tudoran. Partidul dorea să ştie cu cine te căsătoreşti, ce iubită ai, cât de fidel eşti în cuplu, câţi copii să faci, cum să mănânci în funcţie de poziţia ta în structurile partidului şi alte aberaţii care au explodat începând cu 1979, odată cu „Tezele din aprilie“. Mulţi dintre părinţii celor care au condus România în ultimii 29 ani sunt responsabili în faţa noastră, de acest dezastru social pe care-l trăim azi.

În timp ce se petreceau aceste mişcări în straturile superioare ale lumii noastre, care nu ne afectau căci erau temporizate de părinţii noştri cu sforţări foarte grele, noi am putut prinde ultimele respirări ale unei copilării decupate din lumea anului 1900. Ne amintim cum am fost evacuaţi treptat din lumea copilăriei noastre, când am devenit şoimi ai patriei, pionieri, utecişti etc.

Şi s-a mai întâmplat ceva. Între 1970-1989 s-au petrecut şi mari deplasări demografice, de la deportări forţate la colonizări benevole pe măsură ce spaţiile industriale se multiplicau pe suprafaţa ţării. Aşezările urbane, oraşe sau târguleţe, îşi schimbă radical peisajul şi umanitatea, cam în acelaşi timp cu apropierea noastră de varsta adulta. Presiunea demografică şi culturală a noilor veniţi, în general din lumea satelor, fugăriţi de sărăcie, dar şi de „pomul lăudat“ al traiului uşor la bloc, au amprentat oraşele şi vieţile noastre cu noi modele de viaţă. Metaforic vorbind, mulţi săteni din perioada 1970-1989, au sărit de pe colbul uliţelor la cizmuliţe de lux. Aceştia au devenit părinţi şi au demarat în trombă după 1990 o alergare patologică după accesoriile banale ale unui Occident saturat. Ceea ce acolo are un scop social sau cotidian, un accesoriu banal, aici a fost preluat ca un obiect de prestigiu social. Este o modalitate primitivă de socializare sau de adaptare la viaţa urbană, pentru că nivelul cultural al celor care se hrănesc cu ele într-o astfel de inversare de roluri sociale, este redus la simbol. Nu la utilitatea imediată. Vă mai amintiţi de săpunurile şi sticlele banale cu vin de import, puse în vitrinele multora dintre noii veniţi la oraş prin anii ’80? De acolo poate veni un posibil răspuns la întrebarea colegilor mei de generaţie. O istorie a copilăriei sau un „cum dumnezeului am supravieţuit copilăriei noastre“, este mai mult decât o cronologie istorică cât mai ales o săpătură arheologică într-o succesiune de straturi antropologice. Copilăria fiecăruia dintre noi este ancorată în cutume seculare şi respiră prin idealurile tânărului devenit adult. Aşa am supravieţuit copilăriei noastre.  

(Fragment din prefaţa volumului „Copilăria la români“, editura Compania, Bucureşti, 2006)