Copiii pe care România îi lasă de izbelişte

Luni a fost prima zi de şcoală. În spatele copiiilor veniţi de mână cu mama, tata sau bunica sunt şi alţii, mai puţin vizibili.

În România peste 50.000 de copii se află în grija statului. În fiecare an încă 1.000 sunt abandonaţi în spitale, însă numărul celor care ajung anual în sistemul de protecţie al copilului e semnificativ mai mare. Părăsiţi sau abuzaţi de părinţi, deseori ei sunt lăsaţi de izbelişte chiar de către sistemul care ar trebui să îi protejeze şi să le redea speranţa la o viaţă normală. Ei sunt copiii de care România vrea să uite.

Abandonaţi de către stat la 18 ani, nepregătiţi să înfrunte viaţa pe cont propriu, fără un sprijin financiar sau familial, unii ajung să îşi pună capăt zilelor. Alţii cad pradă traficului de carne vie, capitol la care România e pe primul loc în Uniunea Europeană. E una din tragediile ascunse ale societăţii româneşti, la care e mai uşor să închidem ochii, decât să vedem că se întâmplă lângă noi.

Poveste dintr-o societate bolnavă  

Cazul Sorinei, fetiţa de 8 ani adoptată de o familie de români stabilită în Statele Unite, e simbolic pentru maniera în care societatea se raportează la copiii fără părinţi. Sorinei statul român i-a pus pecetea „greu adoptabil”. În situaţia sa se mai află alte câteva mii de orfani pe care majoritatea familiilor ce vor să adopte un copil nu îi doresc din diferite motive: sunt prea mari, au fraţi de care de nu pot fi despărţiţi, suferă de o formă de handicap sau tulburări de dezvoltare.

Dar Sorina mai are un păcat: este de etnie rromă, lucru care e privit cu ochi răi în societatea noastră, chiar dacă e vorba de un copil. A fost refuzată de 122 de ori de către familii căreia i-a fost propusă spre adopţie, inclusiv de cea căreia statul român i-a încredinţat-o în plasament. Însă Sorina a fost printre cei norocoşi: a găsit o familie iubitoare care să o dorească. Neşansa ei a fost că s-a născut în România, iar ceea ce trebuia să fie un moment fericit s-a transformat într-un film absurd.

A fost luată cu brutalitate de organele statului din sânul familiei căreia chiar statul român i-a dat-o în îngrijire, o familie care însă nu a pregătit-o pentru adopţie şi a speriat-o că părinţii adoptivi i-ar face lucruri rele. Pe fir au intrat şi o parte din media şi vectorii de influenţă ai propagandei ruseşti în România. Aşa s-a născut narativa cu străinii „hoţi de organe”. A contat mai puţin că părinţii adoptivi erau, de fapt, români stabiliţi în SUA, povestea le convenea de minune unora şi destui i-au căzut în plasă.

Însă mai grav este că şi autorităţi ale statului român s-au prins în hora propagandistică. Procurorul general a încercat să îi împiedice pe părinţii adoptivi să părăsească ţara împreună cu Sorina si a cerut în instanţă anularea deciziei de adopţie, deşi nu s-au schimbat cu nimic datele cazului. În loc să se întoarcă acasă cu un copil, familia Săcărin s-a trezit târâtă prin instanţe şi demonizată drept „hoţii de organe”. Bogdan Liciu nu a fost însă singurul reprezentant al autorităţilor care a încercat să câştige capital de imagine de pe urma Sorinei.

Pentru toţi aceştia a contat prea puţin că în spatele agendei lor personale se afla drama trăită de o fetiţă de 8 ani. Iar societatea românească, cea care a respins-o şi căreia nu i-a păsat de ea, brusc s-a trezit că nu mai poate de grija ei, căzând pradă unor intoxicări aiuritoare.

Istoria criminală a unui sistem al abuzurilor  

Ajunsă în cele din urmă în Statele Unite cu familia adoptivă, pentru Sorina povestea a fost una cu „happy ending”. Alţi zeci de mii de copii care au ajuns în grija statului român nu au fost însă atât de norocoşi.

Orfanii internaţi în căminele-spital ale regimului comunist, adesea pentru boli minore sau chiar sănătoşi, erau supuşi unui tratament greu de imaginat. Ţinuţi în izolaţie, bătuţi, sedaţi, înfometaţi, fără haine groase iarna sau tratament medical, aceştia erau supuşi unui adevărat regim de exterminare. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a înaintat anul trecut un denunţ către Parchetul General privind tratamentele inumane aplicate copiiilor din Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Parcă prea puţin, venit mult prea târziu. Pentru mulţi traumele pe care le-au suferit nu s-au vindecat niciodată.

FOTO Corbis

Căderea comunismului a reprezentat pentru români speranţa la o viaţă mai bună. Însă pentru copiii aflaţi în orfelinatele României coşmarul avea să continue. S-a schimbat regimul însă abuzatorii au rămas aceiaşi, la fel ca sistemul. Pentru unii, adopţiile internaţionale au însemnat evadarea din infern. Însă a fost de scurtă durată. Aderarea României la Uniunea Europeană a fost condiţionată de interzicerea respectivelor adopţii. Nici până în ziua de azi temerile privind acestea nu au fost confirmate, dar ele rămân în continuare blocate, în pofida tentativelor repetate de a modifica legislaţia.

E istoria tragică a unor copii nevinovaţi. Am învăţat însă ceva din ea? Un lucru schimbat în bine este că a scăzut numărul copiiilor din centrele de plasament, mulţi fiind daţi în grija asistenţilor maternali. Însă abuzurile nu au dispărut din sistem. Din când în când ies la lumină abuzurile îngrozitoare la care sunt supuşi copiii, tocmai de cei plătiţi să aibă grijă de ei. La centrul de plasament Sfânta Maria din capitală bătăile, teroarea, înfometarea sau sedarea unor fete fără probleme psihiatrice făceau parte din rutina zilnică.

E doar un exemplu dintr-un sistem care pentru mulţi înseamnă sfârşitul speranţei la o viaţă normală. Abuzurile fizice şi emoţionale îi aduc pe unii în pragul suicidului iar pe alţii, care speră la o evadare, în plasa traficanţilor de carne vie. Un raport făcut public în urmă cu câţiva ani de mai multe ONG-uri arăta că 18 mii de copii ar fi fost victime ale abuzurilor în orfelinate. În datele oficiale ale autorităţilor se regăseau însă doar 101 cazuri. Condiţiile horror din centrele de plasament ale statului au fost consemnate şi de senatorul Vlad Alexandrescu în cartea „Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului”, publicată recent la Editura Humanitas. 

Ţara în care cei care violează copii scapă cu suspendare

Din miile de cazuri de viol doar o mică parte ajung în faţa instanţelor. Iar în România agresorii adesea scapă de consecinţele faptelor lor. Pedeapsa cu suspendare pentru cei care violează sau agresează sexual minori pare o cutumă înrădăcinată în sistemul juridic românesc. În urma unei investigaţii a presei la începutul anului a ieşit la iveală această practică halucinantă.

FOTO Adevărul

Fetiţe de 10, 11 sau 13 ani au fost considerate de către instanţe cu capacitate de consimţământ, iar agresorii lor au primit o pedeapsă cu suspendare. Cifre oficiale ale Ministerului Justiţiei confirmă practica: pentru fiecare pedofil sau agresor sexual de minori condamnat, încă trei sunt în libertate. Cum se poate ajunge într-o asemenea situaţie înfiorătoare? Cum pot unii magistraţi să lase în libertate indivizi care în mod clar reprezintă un pericol social? Judecătorul Cristian Dănileţ mi-a oferit nişte răspunsuri.

„În România subiectul violenţei în familie şi asupra copiiilor este unul tabu. Pur şi simplu nu se discută despre aceste lucruri iar la facultăţile de drept nu există subiecte distincte cu privire la ele. Din păcate nici poliţiştii nici magistraţii nu sunt suficient de informaţi cu privire la acest fenomen al abuzurilor sexuale împotriva minorilor. Ele au început să răzbată public abia în ultimii ani aşadar judecătorii nu sunt suficient de sensibilizaţi cu privire la ele.

Cum se ajunge la sentinţele acestea care revoltă populaţia? În primul trebuie ştiut că întotdeauna este vorba numai de infractori primari, deci condamnaţi pentru prima dată. Dacă ar fi recidivişti, legea te obligă să dai cu executare în penitenciar. În cazul în care agresorul recunoaşte fapta în faţa judecătorului şi s-a întâmplat doar odată sau de două ori, are mari şanse să primească pedeapsă cu suspendare. Dacă faptele s-au comis pe parcursul mai multor ani sau asupra mai multor minori, probabilitatea respectivă scade.

Cristian Dănileţ

Este responsabilitatea atât a judecătorilor, cât şi a legiuitorilor combaterea fenomenului agresiunilor sexuale împotriva minorilor. Nu folosesc întâmplător cuvântul «fenomen» fiindcă este atât de răspândit în România încât nu putem vorbi despre incidente izolate. Se întâmplă atât în offline cât şi în online, pentru că avem foarte multe exemple de acest gen pe internet.

Dar noi nu avem nici un fel de pregătire pe această temă iar la poliţişti este şi mai tragic pentru că ei nu au instruire specializată pentru a discuta cu victimele abuzurilor sexuale. Aici e nevoie de psiholog, e necesară o cameră specială de audiere cu oglindă unidirecţională, e vorba de nişte dotări şi o pregătire specială a cadrelor. Din punctul meu de vedere ar trebui să existe magistraţi specializaţi pentru abuzuri sexuale, în special asupra minorilor. Noi nu avem. Cred că e necesar şi ca la facultăţile de drept să existe cursuri speciale de victimologie, mai alesl cu privire la violenţa domestică şi agresiunile sexuale.”

Copiii pe care nu îi crede nimeni  

Abuzurile din centrele de plasament şi violurile comise împotriva minorilor sunt doar o parte a infracţiunilor sexuale cărora unii din copiii României le cad victimă. Poate cel mai îngrijorător e că nu de puţine ori aceştia nu sunt crezuţi când semnalează astfel de cazuri. Probabil mulţi au uitat deja de cazul violatorului de la Bereşti care şi-a supus propria fiică unor chinuri odioase. Fetiţia a povestit ceea ce i s-a întâmplat mamei şi bunicii, fără a fi crezută. Iar abuzurile au continuat. De ce nu credem copiii când mărturisesc astfel de lucruri groaznice? Pare ceva greu de înţeles. Am vorbit cu psihologul Mihai Copăceanu să încerc să găsesc o explicaţie.

Mihai Copăceanu

„Copiii nu sunt crezuţi când spun astfel de lucruri şi fiindcă adulţilor le e greu să creadă că o persoană în care au avut încredere ar putea fi capabilă de asemenea fapte grave. Un aspect esenţial unde părinţii greşesc e că tind să minimalizeze afirmaţiile copiiilor crezând că ei exagerează sau mint. Aici apare o confuzie pentru că da, la unele vârste, minciuna este prezentă în dezvoltarea copilului ca un factor de tranziţie. Însă extrapolând de la aceasta unii ajung să creadă că oricum copilul minte, copilul e neserios, «l-am văzut eu că este aşa». 

În plus, noi credem că un agresor sexual este o persoană străină, are tulburări de personalitate grave, se manifestă agresiv şi este o persoană îngrozitoare inclusiv la nivel fizionomic. Însă în majoritatea cazurilor agresorul sexual nu dă semne iar aceste preconcepţii îi fac pe adulţi să creadă că o persoană apropiată nu ar putea comite asemenea fapte.

Părinţii trebuie să fie atenţi dacă adulţii din preajma copiiilor au un limbaj cu conţinut sexual, au gesturi sau atingeri faţă de copii, au glume care nu sunt potrivite. Ele sunt indicii. În cultura noastră nu sunt luate în seamă şi amendate astfel de manifestări care, în alte culturi, nu sunt permise. Eu recomand mereu două chestiuni: să ne informăm asupra acestor semne, pentru a le recunoaşte, şi să avem relaţii cât mai strânse cu copiii, să nu ignorăm afirmaţiile lor care adesea sunt sincere, profunde, uneori pline de suferinţă şi de traumă, iar ulterior să le verificăm.

Când nu sunt crezuţi, trebuie să înţelegem că acest lucru le afectează încrederea de sine şi încrederea pe care o au în adulţi. În acest fenomen adesea agresorul încearcă să îi inducă copilului un sentiment de vinovăţie: «Tu eşti de vină că m-ai lăsat să te ating». Copilul poate ajunge să creadă că el ar fi responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat. În dorinţa de a scăpa de vinovăţie el apelează la alţi adulţi de încredere cum ar fi părinţii, fraţii mai mari sau poate doamna învăţătoare. 

FOTO 123 RF

Orice strigăt de ajutor formulat este un pas de a trece peste traumă. Dar avem şi cazuri când aceşti copii nu au puterea, vinovăţia e atât de puternică, încât nu spun decât peste ani de zile, la 15-20 de ani de comiterea agresiunii. Acest sentiment de vinovăţie le poate provoca anxietăţi puternice şi afecta dezvoltarea psiho-emoţională. În unele cazuri de abuz poate duce chiar la depresii şi gânduri suicidale la orice vârstă.”

Şansa la un viitor mai bun  

Acolo unde statul eşuează, adesea găsim oameni cu sufletul mare dornici să ajute. Pe perioada verii mai multe ONG-uri, fundaţii şi asociaţii caritabile, cu sponsorizări din partea unor persoane fizice din România şi străinătate, organizează tabere pentru copiii din orfelinate. De ce evenimente de acest fel? Fiindcă ele le oferă copiiilor nu doar şansa de a redescoperi joaca, de a se destinde şi distra, ci şi de a învăţa lucruri noi şi întâlni copii care trec prin aceeaşi situaţie ca a lor.

Într-o astfel de tabără am fost ca voluntar şi am vorbit cu unul din educatorii de la Casa Dorca, unul din cele mai vechi orfelinate private din România. Brother Charlie, cum îi spun copiii, lucrează de 16 ani cu aceştia şi mi-a povestit despre unele din lucrurile care îmi erau şi mie prea puţin cunoscute. Ca de exemplu, cum ajunge un minor într-o casă de copii privată, şi nu în una a statului.

„În momentul în care sunt semnalate cazuri de neglijenţă sau abuzuri împotriva unui copil asistentul social împreună cu autorităţile responsabile din domeniul protecţiei copilului încep o anchetă. Când sunt descoperite lucruri grave, acesta este adus într-un centru de primire în regim de urgenţă iar apoi decizia plasării sale într-un orfelinat al statului sau o casă privată este făcută de judecătorul care se ocupă de caz. Deci din punct de vedere procedural nu există o diferenţă. Însă copiii mai mari de 10 ani pot cere să ajungă la o anumită casă, legea le dă această posibilitate. Am avut nu puţine situaţii în care rudele lor i-au sfătuit să ceară să fie plasaţi la noi, ştiind condiţiile care le avem, maniera în care sunt trataţi copiii sau faptul că încercăm să le oferim şi o educaţie creştină.”

Care este cea mai mare provocare când lucrezi cu astfel de copii?

„Probabil să ai de-a face cu bagajul lor emoţional. Pentru mulţi, înainte să ajungă la noi, trecutul a fost unul foarte zbuciumat şi cu încărcătură negativă. Unii încearcă să se răzbune pe părinţii lor pentru ceea ce le-au făcut, iar atunci adesea răbufnirile la adresa noastră de fapt nu ne sunt adresate nouă, ci suntem doar o interfaţă asupra căreia ei proiectează durerea cauzată de cei care i-au abuzat sau abandonat. Iar asta ar fi cea mai mare provocare, să cauţi să le îmbunătăţeşti viaţa, confruntându-te cu situaţia asta a lor şi rezistenţa unora la încercările de a-i ajuta. Chiar dacă de multe ori psihologul ne spune să nu o luăm personal, nu ai cum, pentru că pui suflet şi dragoste acolo şi te doare când vezi că unii dintre ei nu înţeleg că le vrem binele.”

Ce se întâmplă cu copiii din orfelinatele private după ce împlinesc 18 ani?

„La împlinirea vârstei de 18 ani copilul este considerat major şi poate opta pentru părăsirea casei. Dar legea ne permite să îl mai ţinem la noi încă doi ani, perioadă în care să încerce să îşi descopere vocaţia. La Casa Dorca unul din lucrurile specifice pe care încercăm să le facem pentru ei e să le plătim şcoala de şoferi. Ne dorim foarte mult ca atunci când pleacă de la noi să aibă carnetul de conducere, fiindcă îi ajută să se angajeze.

Dacă avem copii care aleg să urmeze o facultate atunci noi facem un proiect pentru fiecare şi încercăm să le găsim un sponsor care să îi ajute financiar. Statul le oferă nişte facilităţi, ca de exemplu cazare gratuită în cămin, iar noi îi ajutăm la rândul nostru. Uneori însă este mai greu pentru noi, dar întotdeauna am găsit oameni generoşi dispuşi să ne ajute. 

În cazul în care un copil nu este hotărât cu privire la ce vrea să facă, noi încercăm să îl îndrumăm prin consiliere, îl încurajăm să urmeze cursuri de formare profesională sau să încerce diferite locuri de muncă. Facem tot ce ne stă în puteri să îl ajutăm să îşi găsească locul şi lucrul care îl face fericit şi îi oferă împlinire.”  

Casa Dorca e doar un exemplu. În 2016 funcţionau 300 de orfelinate private dintr-un total de 1.500 de case de copii existente în România. Pentru mulţi, plasarea într-un astfel de centru poate însemna diferenţa dintre o viaţă normală şi o copilărie marcată de neajunsuri şi chinuri.

Ce m-a impresionat în tabără? Că unele din lucrurile cărora noi nu le acordăm importanţă, luând-le drept normale sau chiar triviale, pentru aceşti copii reprezintă o rază de lumină în viaţa lor. E datoria noastră ca societate să nu întoarcem privirea de la ei, ci să îi facem să se simtă incluşi. Iar pentru aceasta e nevoie de o cât de mică schimbare şi în noi, nu putem arunca toată responsabilitatea în cârca statului şi a autorităţilor, în speranţa că se vor schimba în bine. Doar cu afecţiune şi acceptare copiii pot duce o viaţă normală, trecând peste traumele care i-au marcat.

Nu putem schimba inima unui om, dar putem ajunge la inima unui copil prin iubire.