Convenţia de la Istanbul: am semnat din curtoazie sau dorim progres convingător? Cazul violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vieţile afectate de violenţă domestică continuă să fie în umbra uitării şi tăcerii în ţara noastră semnatară a Convenţiei de la Istanbul privind prevenirea şi combatarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. O spun în calitate de avocat şi de persoană implicată civic.

Convenţia a intrat în vigoare în România în septembrie 2016, dar a însemnat prea puţin pentru victime, deoarece nu este cunoscută şi transpusă suficient. Odată cu anunţul că Polonia se retrage din rândul semnatarilor Convenţiei, trăim câteva zile în care subiectul va fi discutat, pentru ca apoi să revină amnezia generală în societate. Este dezamăgitor că ajungem să vorbim de un document cheie al progresului înregistrat în lupta pentru respectarea egalităţii de gen şi a drepturilor femeilor doar în contextul unei interpretări eronate, nedemnă de societatea secolului XXI. Polonia face o greşeală nu doar prin această decizie, dar şi prin modalitatea şi contextul în care a decis să o aplice, deoarece observăm, de la instaurarea pandemiei pe teritoriul european, o creştere a cazurilor de violenţă împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Autorităţile franceze au anunţat o creştere cu 30% a numărului de cazuri de violenţă domestică, iar cele lituaniene o creştere de 20%. Din păcate, în Polonia şi România nu există astfel de statistici ce sunt cerute în convenţie (art. 11), deşi convenţia  a intrat în vigoare încă din 2016. 

Această convenţie îşi vede utilitatea mai ales acum. Au răzbit veşti despre o persoană ameninţată că o să fie aruncată în stradă dacă tuşeste, despre o soţie omorâtă pe motiv că l-a infectat cu Coronavirus pe concubin, despre o soţie ce, deşi a fost strangulată, nu s-a putut duce la spital de teamă că o să se îmbolnăvească de coronavirus. La nivel instituţional, este cunoscut faptul că, în perioadă de criză, creşte numărul cazurilor de violenţă domestică, dar nu am observat măsuri ce să aducă un plus de protecţie persoanelor vulnerabile. Din speţele lucrate, am aflat că stresul cauzat de izolare exacerbează tensiunile şi creşte riscul apariţiei violenţei domestice. Rechizitoriile demască faptul că riscul nu se limitează doar la casele unde există deja această problemă, ci riscul se extinde. Izolarea, nesiguranţa economică, dificultăţile financiare cresc posibilitatea apariţiei de conflicte şi sunt motive invocate în apărări sau acuzări. Carantina plasează victima în proximitate cu agresorul. Agresorul se foloseşte de izolare pentru a controla şi abuza. Victimele nu mai au acces la informaţie deoarece abuzatorul deţine controlul complet prin forţa sa. Victima nu mai are posibilitatea de a suna deoarece abuzatorul este în casă în permanenţă. Se foloseşte de motivul pericolului pandemiei pentru a îngrădi libertatea victimei. Chiar dacă victima ar reuşi să plece, a pleca nu o expune decât pericolului de a se contamina, dar şi luptei de a înfrunta o lume cu uşi închise. Victima nu se mai poate adăposti la părinţi de teamă că o să îi îmbolnăvească.  Prezenţa COVID-19 împiedică accesul la servicii precum adăposturi, consiliere sau sprijinul comunităţii. Dar dincolo de pandemia actuală, orice criză, de natură economică de exemplu, va avea acelaşi efect, deoarece grijile economice şi şomajul au potenţialul de a creşte numărul incidentelor domestice. Locurile de muncă ale victimelor sunt afectate şi scade independenţa financiară, aşadar victimele nu vor putea să mai pună bani deoparte pentru a pleca. Serviciile sociale vor găsi mai greu finanţare. 

În acest context, mi se pare oportun să discutăm mai mult despre ce instrumente internaţionale există pentru a preîntâmpina situaţiile descrise şi salva victimele violenţei domestice.

În acest moment, UE nu are o normă legislativă cu aplicabilitate generală pentru a preveni violenţa domestică, dar are dreptul de a ratifica Convenţia de la Istanbul privind prevenirea şi combatarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice în baza art. 75 (1) din Convenţie. Există norme cu aplicare contextuală precum Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii, Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecţie, Directiva 2004/113/CE de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, Regulamentul nr. 606/2013 privind recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie în materie civilă. Ratificarea Convenţiei de către UE ar încuraja alte state membre să o semneze, aducând un plus de legitimitate. De asemenea, prevederile prezente în Convenţie ar deveni obligatorii pentru statele nesemnatare, iar Curtea de Justiţie a UE ar dobândi jurisdicţia de a interpreta normele legate de scopul competenţelor UE. Astfel, am vedea o jurisprudenţă unitară imparţială asupra unei probleme cu adevărat emoţionale şi ce cunoaşte atitudini diverse. Convenţia ar avea un efect indirect, iar Comisia Europeană ar avea dreptul să pună în mişcare procedura de încălcare a dreptului comunitar (infringement) împotriva statelor ce nu îi respectă prevederile. 

Să discutăm câteva dintre prevederile ce ar trebui experimentate în România dincolo de cele cu care suntem familiarizaţi conceptual, precum existenţa de adăposturi (art. 23), linii de urgenţă permanente (Art. 24) şi sprijinul pentru victimele violenţei sexuale (art. 25). De importanţă crucială sunt prevederile ce normează digitalizarea menită să protejeze anonimitatea victimei (art. 56 litera g şi i), luarea în considerare a faptelor de violenţă domestică în momentul în care se stabileşte custodia copilului şi timpul de vizită (art. 31), deoarece gândul cel mai înfricoşator al unei mame abuzate este pierderea copilului. În plus, este nevoie ca statul să plătească direct compensaţiile pentru victime, fără a aştepta solvabilitatea unui agresor insolvabil. România a semnat şi ratificat Convenţia acum 4 ani, dar noi avem nevoie în continuare de: 

  • colectarea datelor şi cercetare pentru a obţine date statistice privind cauzele violenţei domestice şi a efectelor ei, a ratelor de incidenţă şi de condamnare, a eficacităţii măsurilor luate (art. 11);
  • asigurarea că obiceiul, cultura, religia, tradiţia sau aşa-numita “onoare” nu vor fi considerate drept justificare pentru acte de violenţă (art. 12); 
  • protecţie şi sprijin necondiţionat de consimţirea victimei de a depune plângere sau mărturie împotriva oricărui agresor (art. 18); 
  • servicii de asistenţă generală precum consilierea juridică şi psihologică, asistenţa financiară, găzduirea, educaţia, formarea şi asistenţa în găsirea unui loc de muncă, depunerea oricărei plângeri (art. 20);
  • protecţie şi asistenţă pentru martorii minori (art. 26); 
  • despăgubiri civile adecvate pentru victimă şi împotriva agresorului (art. 29). 

Iniţiativa României de a ratifica Convenţia este lăudabilă, necesară, dar să nu mai pierdem timp preţios prin lipsa de implementare adecvată. La nivel instituţional, pot spune că situaţia nu este ţinută sub control, deşi ne-am asumat o răspundere faţă de cetăţeni şi faţă de comunitatea internaţională. La nivel individual, pot spune că ar trebui să încetăm să privim violenţa domestică precum un subiect ce îi priveşte întotdeauna pe ceilalţi, aflaţi undeva departe, nu pe noi înşine. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite