Concert unplugged de Crăciun

Statistic, în România, cele mai multe omoruri se săvârşesc cu cuţitul (opţional briceag, cutter, rar baionetă, la un moment dat o machete, odată un briceag de unghieră). Urmează toporul.

Armele de foc, mai spectaculoase, sunt ceva mai timide, dar sunt.

În Washington D.C. am văzut un monument ridicat împotriva violenţelor comise prin arme de foc (puşti care trag cu puşti prin şcoli, supermarket-uri etc.) – un suport înalt pe care erau lipite, cu densitate maximă, unele peste altele, toate tipurile, modelele, mărcile de arme de foc. Dincolo de aspectul impresionant (deşi oarecum kitsch) al monumentului, nu am înţeles niciodată de ce americanii nu pot limita liberul acces al tuturor demenţilor la armele de foc.

Dacă ţin bine minte, un celebru regizor de film şi senator, dus între timp dintre noi, propunea şi în România liberul acces al populaţiei la armele de foc. După modelul american. Şi numai în scop de autoapărare (???). Dincolo de pasiunea noastră după modele pe care nu le înţelegem dar le aplicăm ca şi cum ne-ar fi cât se poate de limpezi, mă gândesc că şi mie îmi vine câteodată să mă autoapăr de toţi cei din jur.

Când mă duc la bancă, de pildă, pentru că bancomatul lor tocmai a înghiţit cardul meu şi, ca să scot banii mei din contul meu a cărui expresie plastică este cardul pe care mi l-au dat ei şi tot ei mi l-au înghiţit, după ce stau la coada lor alcătuită din clienţii lor (mai mult sau mai puţin fericiţi decât mine), trebuie ca tot eu să le plătesc lor un comision cât banca lor.

Pentru că bancomatul lor este defect şi oricum ei refuză să-l repare. Merge şi-aşa. „În fiecare zi înghite câteva carduri”, zice cu amuzament abia ascuns un agent de pază. „Ieri l-a înghiţit pe-al lu şefu nuştiucare”. Mi-i imaginez pe agenţii de pază, plictisiţi de meseria lor, făcând pariuri despre cardurile care vor fi înghiţite sau nu în fiecare zi.

-         În maxim cinci zile vă eliberăm unul nou, zice funcţionarul de la ghişeu.

-         Lucrătoare?

-         Lucrătoare. (Zilele nelucrătoare nici măcar nu pică pe cele de post.)

-         Şi până atunci?

-         Până atunci scoateţi de la ghişeu.

-         Cu comision?

-         Cu comision.

Funcţionarul de la ghişeu îmi explică pe larg că el nu are nicio vină. Aşa sunt regulile băncii. Chiar nu ştie că nu e o regulă faptul că cei vinovaţi trag ponoasele? Cum spuneam, mai bine fără arme de foc la liber. (Oricum cele cinci zile pentru cardul nou sunt de fapt vreo şapte.)

Dacă mă irită ceva/cineva mai mult decât absolventul de drept (ca în Caragiale, în ţara noastră toată lumea face dreptul pe unde-apucă. Şi, credeţi-mă, chiar apucă), acela e absolventul de A.S.E. Cu toate că linia de demarcaţie dintre aroganţa celor doi este de o subtilitate aproape filosofică. Precizare: evident eu sunt absolvent de drept aşa că poziţia mea arogantă faţă de absolventul de A.S.E. de la ghişeul băncii este una profund subiectivă.

La un moment dat un unchi m-a sfătuit ca, după ce termin dreptul, să fac şi A.S.E.-ul. Merge cu dreptul. E de viitor. Păcat, nu le-am avut cu economia. Mie mi-au plăcut morţii. Aşa că am ajuns să lucrez la omoruri, chit că mama mă vedea diplomat (la un moment dat am avut şi o servietă).

Un alt unchi (ceva mai îndepărtat şi militar de carieră) m-a sfătuit să mă fac procuror militar dar oricum n-am făcut nici armata. Uniformele stau pe mine ca pe gard. Nu port nici măcar costum. Nu am niciun costum.

Dar am divagat prea mult spre aspecte meschin-personale lipsite de interes. Revin la banalul cuţit care conduce în topurile româneşti. Dacă armele de foc pot fi ţinute cât de cât în frâu, în cazul cuţitului (cu toate rudele sale apropiate enumerate mai sus) e mult mai greu.

E greu să interzici deţinerea cuţitelor. Există o reglementare vagă care sancţionează portul cuţitelor în locuri publice unde ar putea fi utilizate într-o manieră periculoasă. Asta nu te împiedică să-ţi înjunghii acasă, în faţa şemineului sau a aragazului, tatăl, mama, fratele, nevasta, copiii, cumnatul, soacra sau pe cine-o mai locui acolo, sau pur şi simplu prietenii aflaţi întâmplător în vizită.

După cum, până la urmă, nu te împiedică nici să dai cu cuţitul prin discotecă dacă nu-ţi plac dedicaţiile date de cei de la masa vecină.

Cuţitul rămâne incontestabil în top. Românul preferă contactul corporal intim, personal, celui mult mai distant al armelor de foc sau al celui lipsit de fair-play caracteristic de exemplu otrăvirilor.

În raport cu cele sfinte, omorul cu cuţitul este şi el un păcat. Unul, cum spuneam, foarte concret, foarte corporal, carnal. Când tai, simţi că tai. Eşti în zona pipăitului. Pui mâna. Nu pot să scriu aici cum se cheamă în argoul profesional tăietura de cuţit (sau despicătura de topor) dar începe cu p şi conţine un z (de la Zorro).

Dar iată că, tot în România, salvarea păcatelor vine într-o manieră electronică, modernă, ştiinţifică, startrekistă. Acum aproape un an am citit în presă despre o mănăstire din România care a introdus un sistem de tip android pentru repartizarea penitenţelor în raport cu natura şi gravitatea păcatelor mărturisite şi, probabil, a formularului corespunzător completat în format electronic online. Paradoxul românesc este fără sfârşit. Mioritic de-a dreptul.

Mă întorc la amintirile mele personale. Toată copilăria mea am fost frustrat că nu am tăiat un porc (nu am fost muritor de foame, pur şi simplu nu am tăiat niciodată un porc în familie ca să zic aşa). Recent un prieten mi-a povestit cum, atunci când era mic, ai lui îl puneau să stea călare pe porcul abia tăiat. Spunea că are şi o fotografie. Povestea mi-a stârnit invidia. O invidie de sezon.

Diferenţa dintre teorie şi practică în România. Teoretic, european, modern şi în conformitate cu dreptul la modă, porcul se sacrifică prin electrocutare. Trebuie băgat în priză. La fel ca tabletele, iphone-urile, telefoanele şi T.V.-urile etc. din ce în ce mai sofisticate care ne ocupă tot mai mult viaţa.

Practic, sunt convins, porcii noştri (ca şi oamenii) mor în mare măsură, ca şi până acum, de cuţit. Unplugged.