Competiţia obsesivă îi culpabilizează şi îi traumatizează pe angajaţi

„Adesea, competiţia obsesivă, doar de dragul competiţiei, oriunde, oricând şi pentru orice, între cât mai mulţi, îi culpabilizează şi îi traumatizează pe angajaţi şi face mai mult rău decât bine.”

Nu toţi oamenii sunt făcuţi să fie competitori. Dintre cei nu mulţi care ar putea să fie, pentru că le-o permit mintea, condiţia şi norocul, nu toţi vor să facă asta. Unora nu le place competiţia oricând şi pentru orice, sau nu vor, pur şi simplu. Asta nu îi face, ab initio, mai puţin eficienţi şi importanţi pentru companie. Pot să fie oameni la fel de competenţi, de loiali şi de încredere, poate chiar în măsură mai mare decât "ceilalţi".

Nu am nimic cu hipercompetitivii, nici măcar cu cei care o fac nediferenţiat şi neîncetat. Ba dimpotrivă, am făcut bani buni de pe urma lor, şi firmele care i-au angajat la fel. Insă câţiva obsedaţi -€“ şi asta în sensul cel mai direct şi patologic al termenului -“ îmi dau iritare şi repulsie. Evident, cei mai mulţi dintre cei care vin la mine încearcă să-şi umfle spiritul de competiţie şi să mă impresioneze cu el. Unii nu ştiu că eu pot să fac diferenţa dintre „€œcompetiţia în context” şi „competiţia în căutare de obiect”, de pildă, şi că sunt obligat să analizez fiecare „€œcompetitivitate” în parte, nu doar prezenţa sau absenţa ei. 

Societatea occidentală a crescut şi a ajuns unde este acum bazându-se pe modelul cultural al individualismului şi competiţiei, adaptate, însă, la nişte norme sociale destul de clare. În companii, bineînţeles, ni se spune că spiritul de competiţie trebuie să ne intre în reflex, iar competitivitatea e întotdeauna foarte sus în lista cu calităţi pe care trebuie să le aibă cineva la angajare pe un post cu bătaie cât de cât lungă. Că unii manageri şi chiar fete de la HR nu ştiu prea bine cum funcţionează asta în mintea şi în inimă angajaţilor, nu e de mirare. Ei ştiu că e bună competiţia şi că e rea lipsă ei. 

Când, cum, unde, ce se întâmplă după arătarea câştigătorului şi ruşinarea pierzătorului, mai puţin. 

Adesea, competiţia obsesivă, doar de dragul competiţiei, oriunde, oricând şi pentru orice, între cât mai mulţi, îi culpabilizează şi îi traumatizează pe angajaţi şi face mai mult rău decât bine. Linia de demarcaţie între competiţia productivă şi cea nocivă e foarte fină şi treci repede peste ea, dacă nu eşti atent, mai ales când competiţia are şi învingători şi învinşi. Elogierea excesivă a învingătorilor se poate transforma uşor în culpabilizarea „€œînvinşilor”, mult mai numeroşi, chiar dacă nu sunt arătaţi cu degetul, nominal, unul câte unul. Şi, când se întâmplă asta, credeţi că primul gând al învinşilor va fi: „œVaaaaai, cum să fac eu, oare, ca data viitoare să fiu eu învingătorul?”? Dacă da, probabil că nu ştiţi prea bine cum merg lucrurile pe lumea asta.