Comoara invizibilă

Sper să nu mai fie, printre cititorii mei, oameni care să nu se fi lămurit cum au mers lucrurile cu adevărat. Deşi s-a scris enorm despre mirosul şi dâra banilor dosiţi, strecuraţi, învârtiţi, îndesaţi, transferaţi, investiţi, înmiiţi şi, cu toate astea, până când DNA-ul eliberat (oare?) de servituţile politice nu a înaintat nişte cifre, nimeni nu a putut evalua dezastrul în care s-a scufundat România.

Cazurile Vanghelie, Vâlcov, Cocoş, Stelu. Mielu şi compania sunt în mic, reflexia haosului şi corupţiei generalizate, la nivel de judeţe şi municipii. Săracă Ţară Românească, ce oaste lacomă hrăneşti tu, zi de zi, şi pe gură şi pe c…! Cum scoţi, ca dintr-un sac fără fund, bunăstarea găştilor! N-am să uit nici azi să-i pomenesc cu obidă şi cu dispreţ pe toţi cei care, hoţomani, plătiţi sau, pur şi simplu, imbecili, au învinuit „poporul român“ pentru starea de fapt. N-ar trebui să avem milă pentru ei. Şi gata cu reproşurile!

Acum să ne întoarcem la oile noastre belite. Cu ocazia asta, putem constata că nu avem, după 25 de ani, un capitalism românesc. Avem un imens faliment naţional. Geaba se strofoacă stânga şi dreapta. Capitalismul românesc a fost, este şi va mai fi multă vreme exclusiv o afacere superprofitabilă cu statul. Nici măcar una cuşeră, ci garnisită întotdeauna cu parandărăt. Cine să se dea jos din pat pentru numai 10% profit? Ce'şti copil? Sau ce mânuţe delicate şi manichiurate să binevoiască să înşface stiloul cu semnătură-n cerneală, pentru mai puţin de juma' de milion? Nimic din ce s-a construit la noi nu a avut preţul corect. Orice contract semnat de statul român e, deja, suspect. Scotocind adânc în buzunarul public, autorităţile au înţeles repede că nu dau de la ei. Au priceput că există nenumărate căi prin care aceste sume risipite aiurea (străzi, şcoli, spitale, apă, curent – pentru proştii de cetăţeni) să se întoarcă la cei merituoşi, la adevăraţii proprietari ai ţării, mângâioşii butoanelor. Pentru asta era nevoie, însă, de un climat favorabil, de o solidaritate, de o (cum îi spuneam data trecută) o osie bine unsă. Au construit-o ani de-a rândul: mafia transpartinică şi trans-instituţională. Să nu-mi spuneţi că judecătorii care s-au lăsat unşi au avut ceva culoare politică! Şi nici că vameşii care lasă, anual, să treacă contrabanda de miliarde, au o ideologie. Şi nici că inspectorii care goleau firmele s-au duşmănit politic. Dimpotrivă, că erau liberali, pesedişti, pedelişti, peremişti, pepededişti, singurul partid pe care l-au recunoscut a fost cel a profitului şi singurul preşedinte le-a fost banul.

Degeaba ne dădeam cu fundul de pământ, invocând implementarea (ce mândru sună acest cuvânt!) modelelor suedez, elveţian, coreean sau patagonez. Ne dădea întotdeauna cu minus, iar vinovaţii erau, pe rând, ori greaua moştenire comunistă, ori capitalismul. Şi leneşii, să nu uităm. Nimic mai profitabil pentru ei decât să ne pierdem noi timpul cu prostii teoretice. Înmulţiţi sumele vehiculate în ultima lună cu cel puţin o mie şi vă va apuca ameţeala. Acolo, în miliardele care au clădit palate de căcat aurit, limuzine ori avioane de fiţe, care au dat petreceri grandioase stă tot capitalismul românesc de stat. În rest, nimic. Nici capitalism, nici socialism. Nimic concret. Degeaba ne bucurăm ca la comédie când îi umflă cu pompa, în fiecare zi. Timpul nostru a trecut şi nimeni nu-l mai dă înapoi.