Colentina - mon amour. Nostalgia, o canalie îndrăgită

„Mirosul de benzină încă îmi aminteşte de tata. Tatăl meu care se pricepea să se bage sub Skoda şi să «şurubărească», cu un prosop murdar, duhnind a benzină.”

Iar a dat dorul peste mine! Aşa e când eşti departe, dă dorul peste tine în mod periodic. Dorul de Colentina. Inexplicabil pentru cei rămaşi, intoxicaţie dulce pentru mine.

Şi aşa am început să analizez - oare de ce îmi este dor de Colentina? Oare de ce abia aştept să mă reîntorc? Iar când sunt la faţa locului trebuie să admit că realitatea Colentinei nu este aşa de încântătoare ca amintirea Colentinei. Dar totuşi de ce mă agăţ de amintire?

Nostalgie, nostalgie, ce canalie! Mai ţineţi minte cântecul? Uite că iar a dat nostalgia peste mine gândindu-mă la cântecul despre nostalgie! Totuşi, ce cântec frumos! - Nostalgia Canaglia:

Iar când sunt la faţa locului trebuie să admit că realitatea Colentinei nu este aşa de încântătoare ca amintirea Colentinei.

Nostalgia este un fenomen general. Toţi suferim de nostalgie, mai mult sau mai puţin frecvent. Iar românii desrădăcinaţi, cei care au plecat din ţărişoara lor imperfectă, simt nostalgia mult mai dulce-dureros. Eu sunt un exemplu viu. Sunt tot, trup şi suflet, pentru români şi România. Ajut cât pot şi cum pot. Deşi românii plecaţi şi rămaşi în străinătate au un renume prost, de oameni invidioşi şi răutăcioşi care abia aşteaptă să îţi moară şi ţie capra, eu personal am fost ferit. Am avut noroc de români ca lumea. Trebuie să recunosc că răutatea vine în mare măsură şi din neajuns. Poate că este un mecanism de apărare.

Nostalgia, ca orice stare a creierului, este un proces biologic. Nostalgia are un mecanism bine pus la punct, ca un reflex condiţionat. Anumiţi stimuli exteriori sau din memorie pot genera acest sentiment. Centrul nostalgiei în creier se pare că este situat în două formaţiuni situate adânc în lobii temporali. Au forma unei migdale. De aceea se numesc nuclei amigdalieni. În aceste „migdale” se formează şi se cataloghează amintiri asociate cu anumite stări emoţionale puternice.

Cei mai eficienţi stimuli care să declanşeze o stare de nostalgie sunt mirosul şi simţul tactil. Şi mie îmi e dor de bunica de fiecare dată când îmi amintesc mirosul feliilor de măr înşirate pe aţă la uscat şi mirosul de gutui. Iar când ating un pepene îmi amintesc de vara copilăriei. De drumul spre mare.
 
Mirosul sărat al Mării Negre îmi declanşează încă un sentiment de bucurie. Ceva de genul- aproape am ajuns!. 

Mirosul de benzină încă îmi aminteşte de tata. Tatăl meu care se pricepea să se bage sub Skoda şi să „şurubărească”, cu un prosop murdar, duhnind a benzină. Şi care a suferit sincer când maşinile au devenit atât de sofisticate încât nu a mai avut rost să se bage sub capotă.

Alţi stimuli foarte eficienţi sunt muzica şi starea vremii. Muzica- aşa ne-au păcălit de secole cobzarii bătrâni care au cântat ce ştiau mai bine de am ajuns să le dăm şi haină de pe noi. O reţetă care merge perfect. Trage un cântec melancolic când musafirii sunt abţiguiţi şi ciubucul curge. Printre lacrimi, curg şi bănişorii.

Tot din acelaşi motiv cântăreţii cerşetori de prin metrouri câştiga bine. Fac ce fac şi stimulează centrul nostalgiei.  Este o industrie foarte bănoasă. Banii sunt siguri, depind doar de trafic. Iar oamenii bagă mână în buzunar şi te răsplătesc dacă le aminteşti de ceva dulce şi dureros de îndepărtat. Este aproape sado-masochistic. Cu cât răneşti mai mult pe cineva, cu atât ai mai multe şanse la un ciubuc mai mare.
 
Starea vremii este şi ea foarte importantă pentru starea emoţională. Două stări care interacţionează. Am văzut ce concurenţă este la faculatatea de meteorologie. Oare de ce? Motivele sunt probabil mai adânci decât dorinţa de a fi la televizor, „pe sticlă".

Cuvântul „dor" ni s-a băgat în cap în şcoală tot timpul- cică este un cuvânt tipic românesc. Ceva care nu se poate traduce. Culmea e că Joao, prietenul meu brazilian, mi-a spus că şi ei au un cuvânt care nu se poate traduce în nicio limbă. „saudade”.  Un cuvânt care nu poate fi descris decât ca „dragostea dureroasă care rămâne în urmă". Păi de aceea suntem noi popoare înfrăţite! Saudade e dor! Uite cum am găsit încă o apropriere între noi şi brazilieni. La ei „DOR" înseamnă durere. La noi dorul e dureros, dar mai mult decât atât.

Dor - „dragostea dureroasă care rămâne în urmă".

Deci înapoi la Colentina. Vorbeam cu o prietenă, Daiana. Şi mi-a deschis ochii. De fapt nu mi-e dor de Colentina, îmi este dor de mine. De cum eram pe vremea aceea. Când neajunsurile vieţii nu mă atingeau în mod negativ, erau doar parte din tinereţe. Când eram fericit şi plin de viitor. Sufletul şi  plămânii îmi erau plini de viitor.
 
Acum înţeleg. Nostalgia, dorul, Colentina, sunt o excursie scurtă, emoţională, în propria tinereţe. Bine că pot!
 
Când dă dorul peste mine mă întind pe spate, îmi pun mâinile sub cap, şi îmi amintesc „cum” una şi „cum” alta. Mă cufund într-o lume de „cum” aşa şi „cum” aşa.

Îmi amintesc:

 -cum aruncăm cu baloane cu apa de la etaj ţintind vecinii care spălau maşina
 
 -cum făceam echilibristică la bătător (oare mai există bătătoare?)

 
 -cum mirosea fabrica de săpun Stela
 
 -cum ne jucam „în spatele blocului"
 
 -cum mirosea teiul
 
 -cum o necăjeam pe „nebuna de la parter"
 
 -cum treceam Colentina de mână cu sora mea, cu cheile la gât, să mergem la şcoala generală 27
 
 -cum la şcoală golanii s-au prins repede că eram băiat plăpând cu pacheţel de prânz gustos. Şi cum mă percheziţionau regulat să îmi mănânce sandwich-ul
 
 - cum şi eu m-am adaptat şi am fentat percheziţia ascunzând pacheţelul pe cap, sub chipiu

 -cum eram elev de serviciu. Cum trebuia să închid uşa şcolii şi să nu las  elevii întârziaţi să intre până la pauză. Şi cum în mod invariabil câte un golan întârziat îmi făcea semn prin uşa din sticlă închisă cu cheia, trăgând degetul mare dintr-o parte într-alta a gâtului, ca o decapitare simbolică. Şi cum îmi silabisea prin geam să înţeleg „TE O-MOR LA PĂ-U-ZĂ!!!!” Cum eu, în costum de pionier cu şnur de comandant de grupă, cu clopotul pe scaun între picioare, înghiţeam în sec aşteptând executarea sentinţei  la pauză
 
 - cum trişam la sport, la alergatul de „rezistenţă”, şi ne ascundeam câte o tură la ghenă de gunoi să ne tragem sufletul
 
 -cum săream gardul în cimitirul „Reînvierea” şi fumam
 
 -cum mâncăm corcoduşe
 
 -cum mâncăm dude
 
 -cum am crescut viermi de mătase. Cum îi auzeam ronţăind frunzele de dud noaptea.
 
 -cum alergam şi cădeam, julind podul palmei şi genunchii. Cum ustura julitură când o spălam cu săpun sau când puneam spirt. (Ce mi-aş mai dori să îmi pot permite şi acum să cad şi să mă julesc cu nonşalanţa copilăriei!!!).
 
 -cum ne era frică de tovarăşa directoare Pendus, de tovarăşa învăţătoare Ionescu Valentina, de profă de germană Predoiu. Şi cum aceleaşi tovarăşe ne erau tare dragi.
 
 -cum am spart tabla împreună cu zăpăcita de Andreea
 
 -cum trăgeam cu invizoace
 
 -cum m-am împrietenit, puşti fiind, cu un vatman de pe tramvaiul 21. Şi cum îl aşteptam în staţie, tramvai după tramvai, până venea şi el. Şi cum mă lăsa în cabină, să apăs eu pe butoane să dechid şi să închid uşile la tramvai în staţii. Cum eram tare mândru. Şi cum visam să mă fac vatman.
 
 -cum părinţii mă lăsau fără frică să fac câte o tură întreagă cu tramvaiul, de la un capăt la altul, în grija vatmanului
 
 Cum, cum, cum.

Lista de „CUM” rămâne deschisă celor nostalgici. Aşa îmi alin dorul de Colentina mea unde mi-am trăit şi julit copilăria.
 
Colentina, mon amour.  Apropo, franceza am învăţat-o de la Tovarăşa Stănescu Casandra, profa de franceză.
 
PS- Şi dacă sunteţi un absolvent al şcolii generale 27, vă propun următorul exerciţiu de memorie. Întindeţi-vă picioarele, puneţi-vă mâinile sub cap, închideţi ochii, şi amintiţi-vă MIROSUL DIN SALA DE SPORT!