Coana Miţa hipsteriţa (I - Bicicliştii)

Vara trecută m-a revoltat chestiunea homosexualilor. Apoi tihna serilor de septembrie petrecute la terasa din „mini-centrul vechi“ al Clujului mi-a fost într-o bună măsură stricată de nenumăraţi biciclişti, iar de prin noiembrie m-au agasat hipsterii, cu manifestaţiile lor sănătoase, dar exagerat de zgomotoase, de sub geamul meu din Piaţa Unirii, „km 0“ al capitalei Transilvaniei. Despre gay am scris deja, prea mult poate.

I. Bicicliştii

Nu am, desigur, nimic cu pitorescul personaj real interbelic, coana Miţa biciclista, celebra curtezană (adică un curvet de capitală, mai cu ştaif). Probabil că pe vremea aceea traficul aerisit, largile bulevarde bucureştene, aerul uşor cosmopolit şi civilizat al metropolei noastre balcanice făceau din hobby-ul biciclismului o pată de culoare a micului Paris.

Am, în schimb, un dinte ascuţit pentru urmaşii nedemni ai coanei, de ambe sexe, cei care ne calcă zilnic pe nervi şi pe „bombeu“, o anumită categorie de biciclişti urbani contemporani, imuni adesea faţă de bunul-simţ elementar. Şi, totodată, faţă de acele reguli de convieţuire elementare, subînţelese, care spun că şi noi - păcătoşii de pietoni sedentari sau şoferii de voie, de nevoie - avem dreptul la spaţiul nostru vital, în care să nu fim cotropiţi de hoarda de biciclişti. 

Acesta este un protest simbolic, doar împotriva bicicliştilor nesimţiti. Pentru toţi ceilalţi, toată stima! 

Susţin sportul şi cred că fără mişcare zilnică suntem condamnaţi la anchilozare şi alte clacări subite. Dar de aici însă eşi până la a fi asediaţi zilnic de cicliştii noştri amatori, total nepăsători la preumblarea cetăţeanilor pe „strasse“ sau la stresul permanent al şoferilor, pentru care bicicliştii sunt un fel de „sabie a lui Damocles“, un fel de perfidă răzbunare a unei părţi mai "emancipate“ a societăţii, pentru încăpăţânarea lor de a conduce şi a nu pedala, e cale lungă.

Se întâmplă să stau uneori ore bune în Piaţa Muzeului (n.a. din Cluj) şi să văd zeci (sute chiar, în zilele mai frumoase) de "bikeri" trecând cu viteză si nonşalanţă pe pietonală, un spaţiu rezervat deci exclusiv pietonilor —după cum îi şi zice —, de fapt, ce mai, zburând ca nişte semi-zei cu „Pegas-urile“ lor, într-un total dispreţ faţă de noi, „perpedeşii“. Exasperat, am observat cu mare atenţie fenomenul —credeţi-mă pe cuvânt de onoare —şi niciunul dintre ei, niciodată, nu s-ar da jos de pe bicicletă, nici de-a dracu', măcar cât străbat marea de pietoni (prea) cuminţi!  

Câţi dintre dumneavoastră, dragi concetăţeni pedeştri, nu aţi fost claxonaţi —şi speriaţi —să vă daţi iute la o parte, frecaţi (dacă nu de-a dreptul buşiţi) sau cel puţin agasaţi sistematic în plimbarea voastră, de bicicliştii care au pus stăpânire pe toate pietonalele şi trotuarele acestei ţări? Câţi dintre dumneavoastră, dragi şoferi, nu aţi avut vreodată mari emoţii provocate de bicicliştii obraznici şi inconştienţi, abuzând de dreptul lor de a folosi şi strada, ţâşnind şi/sau făcând slalom printre maşini? 

Paradoxal, cei care se cred cei mai evoluaţi membri ai obştii, conii şi coanele pe biciclete, se dovedesc, de prea multe ori, a fi veritabile efigii ale unei fruste nesimţiri neaoşe. România nu are încă o infrastructură urbană pregătită pentru preluarea unui trafic masiv de biciclete, ca în ţările civilizate, iar drepturile —mai ales "nescrise" —care se acordă prea curând acestor „invadatori“ adesea aroganţi sunt exagerate, semne ale falsei tolerante, a unei eronate înţelegeri a democraţiei şi drepturilor cetăţeneşti, dovedind cu prisos neputinţa generală a „restului“ societăţii (edili, pietoni şi şoferi, la un loc) de a se opune unei minorităţi periculos-anvagardiste şi sfidător-tupeiste.

Puţinele piste de biciclete din câteva din oraşele ţării, de unde îţi sare în faţă cât ai zice „peşte“ coana sau conul, în mod categoric nu justifică frenezia biciclismului, care, mai nou, i-a cuprins ca o molimă pe mulţi dintre concetăţenii noştri. Pe orice trotuar sau pietonală, mersul pe bicicletă este strict prohibit, în orice ţară civilizată din lume. În parc, dacă nu există piste speciale, ciclismul este, in principiu, interzis, la noi, cel putin. Comparaţiile cu ţările în care există un cult al bicicletei sunt însă riscante, diferenţele fiind enorme. Uităm prea lesne că România e o ţară civilizată şi responsabilă doar „în acte“...

Eu personal nu mi-aş lăsa copilul să circule cu bicicleta (şi nici cu motocicleta) în România „stradală“ de azi, date fiind toate pericolele ce pândesc vehiculele pe două roţi, la orice pas, precum şi cele la care îi expun pe toţi ceilalţi. Gândesc astfel fără să mă consider un fatalist şi fără să fiu un adept al educaţiei prin limitarea opţiunilor. Cred însă într-o adaptare a nevoilor şi plăcerilor noastre la realitatea cotidiană, în buna convieţuire şi în concilierea intereselor tuturor, acesta fiind evident singurul mod în care putem trăi în comun. Şi mai cred în statistica îngrozitoare (la noi, prin comparaţie...) şi în evaluarea corectă a riscului de a trăi în România reală.

Aş dori şi eu să se poată limita cumva ‒ sau elimina chiar ‒ folosirea automobilelor în zona centrală, sau peste tot, şi să fim cu toţii pietoni sau biciclişti, într-un mod civilizat şi separat, fiecare pe drumul lui, într-o ţară curată şi verde.

Până atunci însă, le reproşez multora dintre prea-grăbiţii noştri biciclişti un „jemanfu“ comparabil doar cu cel al politicienilor autohtoni, pe care ni-i putem imagina oricum, dar nu pe biciclete (acesta fiind principalul motiv pentru care nu se face mai nimic pentru bunul-mers-pe-bicicletă).

Deloc întâmplător, majoritatea bicicliştilor sunt hipsteri, bicicleta fiind unul din simbolurile acestei inedite protipendade a oraşelor mari ale României.

Despre hipsteri însă, în „episodul“ viitor.