Şi nu mergi mult şi, pe stânga, altă casă roşie cum e cărămida arsă prea mult şi de jur-împrejur păreţii albi ai caselor noastre din timpurile normale. Mai mergi, ce mai mergi şi, când să dai cu ochii de biserica satului ca o catedrală şi de şcoala satului de-acum o sută de ani, albe şi ele cum e zăpada, îţi iese în faţă o vilă „pistriţă” şi ea, şi tot roşie! Unde dracu or fi văzut oamenii ăştia casele roşii, fiindcă dacă s-au întors cu ceva, când s-au întors din Europa, de la îngrijit babe şi moşi şi de la cules căpşune şi scos bolovani din câmpurile pregătite pentru arătură, cu altceva n-au venit, decât cu câte o geoarsă de maşină, luată cu chirie ca să ne scoată ochii, şi cu pereţii ăştia roşii?! Şi nu treci bine de casa dumitale şi, pe dreapta, un amărât care moştenise o locuinţă de învăţător, cum îşi făceau învăţătorii pe timpul meu, cu scară cu stâlpii albi ca laptele şi cerdac alb şi el ca laptele, a spoit-o galbină, ca galbinul din steag; ţi se strepezesc ochii şi te trec lacrămile de când răsare soarele şi până apune, când trebuie să te uiţi la păreţii ei. Şi iar mai mergi ce mai mergi, şi treci de Casa de cultură albă, şi treci de Primăria albă şi, când urci priporul care duce la Milostea, altă casă roşie şi alta galbină ca gălbenuşul oului şi te freci la ochi şi nu mai ştii dacă mai eşti în Oltenia.

S-a umplut într-adevăr Slătioara de case pistriţe”, s-a umplut lumea de o limbăpistriţă”, de ajungi să nu te mai înţelegi cu oamenii şi de minţi pistriţe”, şi de judecăţi „pistriţe” lipsite de omenie, şi nu deschizi televizorul şi auzi că şoferul unui camion cu doisprezece roţi a furat doisprezece mii de euro şi a cumpărat doisprezece vaci ca să-şi facă o fermă şi toate doisprezece vaci au slăbit şi s-au prăpădit de neîngrijire şi, la ţară, la doisprezece fete se naşte un băiat. Şi până şi reclamele la televiziune, citite de actori, oameni cu şcoală, se presupune, şi difuzate de redactori şi şefi cu şcoală, se presupune, ţi se spune că numai cu doisprezece pastile poţi să scapi de prostie. A apărut limba „pistriţă”! Şi nu se miră nimeni! Nu se minunează nimeni! Nu intervine nimeni! Şi la o televiziune, după ce vine o fetiţă deşteaptă şi ne spune că nu se zice „undeva, la ora doisprezece”, pentru că undeva indică locul şi nu ora, şi ora se spune „douăsprezece” şi nu „undeva, pe la ora doi”, ci „în jurul orei două”, şi nu undeva, care indică locul, nu timpul...

Ei bine, după ce pleacă fetiţa cu lecţia de limbă, vine actorul cu şcoală înaltă, din reclama cu camionul cu doisprezece roţi! Şi n-aude nimeni din toată televiziunea?!

Adevărul acesta este şi noi toţi, miniştri cu studii superioare, cu doctorate, cu pretenţii, plătiţi cu doisprezece mii de euro pe lună, intrăm hotărâţi, odată cu casele „pistriţe” şi cu educaţia „pistriţului”, în civilizaţia „pistriţă”, unde „pistriţul” joacă rolul hotărâtor.

N-am văzut încă un dascăl de la învăţătorul de şcoala primară, până la universitate la profesorul doctor, să vină la o televiziune şi să spună cum se vorbeşte corect limba română, faţă de halul în care a ajuns să fie ea mutilată cu atâta ambiţie şi cu atâta dispreţ şi călcată în picioare şi strivită în noroiul mahalalei care acoperă, de la bulevardele capitalei până la uliţele satelor, toată ţara.

Se pare că nu există, ca să dau un singur exemplu de împotrivire la invazia „pistriţului”, nu există în nicio comună, în niciun orăşel, un serviciu de salubritate arhitecturală şi, mai ales la ţară, unde identitatea naţională stă şi în bunul gust milenar al ţăranului român, şi în limba lui care s-a format şi în biserică de-a lungul veacurilor la şcoala sfântă a Cazaniilor, şi în vestimentaţia identitară pentru fiecare regiune anume, şi în morala care a stăpânit cerul satului românesc. Nimeni nu şi-a pus întrebarea, cum ar arăta cerul, dacă şi el ar deveni robul „pistriţului” şi stelele ar fi roşii şi galbene şi verzi şi albastre şi violete ca Roata norocului de la circ, la Bâlciul de Sfântul Ilie din Polovragii Gorjului?

Civilizaţia „pistriţului” nu ne pândeşte, ci ne-a cotropit în absolut toate domeniile!

„Doisprezece” universităţi - spunea într-o seară, la o televiziune, un titrat al lor, - s-au asociat să promoveze rigorile limbii române!

Vă daţi seama ce aspre rigori ar putea fi promovate dacă în fruntea acestor universităţi s-ar afla doisprezece rectorate!?

Aşadar, timpul „pistriţului” e în floare şi o coroană de premiant trebuie să aibă, neapărat, în alcătuirea ei, doisprezece flori ca să încununeze, conform cu timpul „pistriţ”, o frunte înţeleaptă!

Vremea „pistriţului” a venit odată cu tăvălugul globalizării cu orice preţ, până şi a spiritualităţii identitare naţionale, cu excepţia unor ţări şi culturi ambiţioase, orgolioase, cum este, se ştie, şi cultura franceză de la care ne revendicăm pentru a ne despărţi nefericit de exigenţele ei naţionale, ca să ne bălăcim liberi în pestilenţialul mahalalei „sans rivages, iluzionându-ne că, astfel, suntem, în sfârşit, europeni!