Cîţuşi de puţin!
0
Noi? În pericol? Cîţuşi de puţin! Ne vom adăposti etanş în fortăreţa Vila Lac 1, fostă Sarmisegetuza 2. De la piloţi la măturători, vom lucra, toţi, de acasă. Sîntem feriţi şi tot mai bine. Căci, încă înainte de a fi vînturaţi de coronavirus, am ajuns în cel mai jos punct liber consimţit al istoriei noastre.
Şi tocmai din această cădere, am făcut saltul spre liniştea supremă. Nimic nu mai contează: Guverne, Prim Miniştri, Partide, nici măcar Orban şi Iohannis - cei doi impostori luminoşi care ne ţin de urît etalîndu-şi netulburat dorinţa de şefie.
Între toate naufragiile reunite ale Europei, stăm cum nu se poate mai aparte. Nu mai avem guvern ci guverne în serie, de unică folosinţă şi de week-end. Medical stăm la fel. O silă directă de semenii noştri şi o chemare bizară spre rîpă au readus printre noi bolniţa fanariotă. Deocamdată, Corona e domnişoară sfioasă şi poartă, cochet, o coasă mini. Dar ce va fi cînd domnişoara se maturizează şi pune mîna pe motocoasă? Ce guvern şi ce autoritate morală, cîte spitale şi ce administraţie vor fi în stare să facă faţă panicii şi durerii?
Adevărat, declinul civilizaţiei n-a ocolit pe nimeni. Virusul care a înfăşurat lumea în panică a îmbiat şi scos la treabă toate neputinţele şi aroganţele adunate în numele progresului. De la Roma la Washington, toată lumea se scurge moale pe lîngă zidul de care s-a izbit ca de un adevăr îndelung ignorat.
Italia a stabilit prima că edificiul global e o colecţie de neoane fără structură. Guvernul Conte a răspuns, iniţial, ca o trupă de hipsteri. Pe 27 februarie, o campanie media plină de imbecilitatea trendy a lui Rezist a îndemnat oamenii să se îmbulzească în pieţe pentru a dovedi că Italia bate virusul. #Milanononsiferma! Celebrităţile au făcut coadă la amvon, încurajînd lumea să foiască şic, prin pieţe şi pe terase. Generaţia Pizza a fost scoasă la infectat de generaţia Piţi. Şi oamenii s-au infectat în masă, la solcitarea propriului guvern.
Hipsteriada oficială a asigurat, astfel, un plin de contaminări, într-o zonă (Lombardia) în care virusul bîntuia, oricum, demult. Epidemia s-a răspîndit pe mii de trasee şi noduri sociale. Nici un model statistic n-o mai poate ajunge din urmă şi aproxima. Drept urmare, autorităţile italiene lucrează cu date incomplete. Asta, şi nu numărul mare al persoanelor în vîrstă, explică procentajul uriaş de decese. Mortalitatea extremă italiană vine dintr-o cifră de contaminări pe care Guvernul a ajutat-o iresponsabil, dar n-o cunoaşte şi nici nu mai are cum s-o cunoască vreodată.
După o săptămînă de voie bună şi Italia aperta!, Guvernul s-a speriat de propria prostie. Premierul Conte a început să apară noaptea, ca un vampir purtător de Decrete. Toată lumea e consemnată la domiciliu! Dar anexele anulează conţinutul Decretului. Oricine poate ieşi din casă dacă face „autocertificazione”. Adică, după ce completează un formular cu numele, prenumele, adresa şi motivul deplasării. Amenda pentru încălcarea acestor dispoziţii îngăduitor-bestiale e, la rîndul ei, o minune calculată cu mare precizie: exact 206 euro.
Invidioasă, dar şi sigură că experienţa în materie o va ajuta să numere morţii mai bine, Germania a anunţat că priveşte Italia ca laborator pregătitor pentru ce va să vină. Angela Merkel şi-a asigurat concetăţenii că vor fi contaminaţi în proporţie de pînă la 70%. Umorul de lagăr nu piere.
Iluminatul Macron şi-a avertizat, joi, concetăţenii că sînt deja în pericol dar epidemia se amînă pînă luni, pentru că, duminică, se ţin alegeri locale şi alegătorii trebuie să se bulucească la vot. Eşecul electoral al lui Macron e aproape sigur dar amînarea alegerilor l-ar fi transformat într-un dezastru. Aşa că, e de preferat o înfrîngere mai mică şi o epidemie mai mare.
În Marea Britanie, guvernul Conservator a adoptat o filozofie de gropar metodic: dacă vrem să scăpăm, trebuie, mai întîi, să ne contaminăm. Primul Ministru Johnosn a trimis condoleanţe anticipate familiilor care vor fi lovite „cu siguranţă” de pierderea celor dragi. Principalul Consilier Medical al Guvernului susţine că, lăsată să se lăbărţeze, epidemia va fi fair şi va face cadou societăţii ceva ce se cheamă sfios „imunitate de turmă” (herd immunity). Cu ce preţ şi peste cîte cadavre? Nu contează. Britanicii rămîn fideli darwinismului. Cine are gene, gheare şi zile va supraviţui întărit.
Johnson şi echipa de ciocli care îl consiliază medical vor descoperi, curînd, că sînt un guvern criminal. Sado-masochismul social şi nu Brexitul va discredita Marea Britanie. Dramatismul sentimental al italienilor (Azzuro - cîntat pe balcoane) şi pasiunea furioasă a spaniolilor (Estado de Alarma!) sînt străine britanismului consecvent mortuar dar mai potrivite umanităţii.
Peste Atlantic, fraţii americani ai pragmatismului funerar britanic au găsit în Donald Trump un tribun pokerist. Următorul mandat al lui Trump e Corona-dependent, dar The Donald plusează în neştire: epidemie? care epidemie? Mai nou, a venit replierea. Trump a început să ia măsuri dar logica epidemică e neiertătoare: pînă şi prea devreme e un pic prea tîrziu. De cealaltă parte, Democraţii, reduşi la fanatism tribal, se roagă pentru ciumă, cutremure şi ploi de meteoriţi. Orice, inclusiv sfîrşitul lumii, e binevenit, dacă îl înlătură pe Trump.
Caco-simfonia răspunsului occidental a înfipt în mintea popoarelor vizitate de Corona o întrebare vastă: pe cine ne bizuim? Şi una foarte precisă: unde e UE? Suplimentările de fonduri anunţate la Bruxelles nu mai impresionează. Cumva, pînă şi cel mai neşcolit plebeu ştie că fondurile sînt anunţate de presă şi măcinate de moara birocraţiilor, după care trec într-o pulbere fină care nu ajunge într-un loc anume. În aceste condiţii, Ursula von der Layen a forţat vocal şi a trimis italienilor un mesaj vorbit în italiană. Toată lumea a înţeles că festivalul de la San Remo nu s-a terminat şi că Germania are concurent.
Răspunsul aşteptat de atîta lume de la UE priveşte altceva: intervenţia directă, vizibilă şi precisă, ca sistem european unic şi palpabil. Dată fiind absenţa unei asemenea intervenţii, în spaţiul gol de autoritate s-a insinuat subtil modelul chinez.
Europenii trataţi cu amînări, ezitări şi fantezii guvernamentale, au observat că statul comunist chinez a reuşit să amuţească focarul originar de epidemie. Succesul chinez a generat rapid o campanie de propagandă seducătoare. Mai întîi, a fost promovat un paradox pervers: umanismul e în mîna sigură a unei dictaturi iar neputinţa şi indiferenţa în sufletul rece al super-liberalilor occidentali. Consumatorii globali au fost, de asemenea, ajutaţi să distingă între o dictatură bună (China) şi o dictatură rea (Iranul care nu-şi poate proteja supuşii). Acelaşi tur de forţă a punctat într-o zonă mult neglijată de democraţiile occidentale: nevoile de blid şi culcuş ale societăţilor, în contrast cu idealurile supra-naţionale şi lozincile globale.
Acolo unde britanicii aşteaptă să moară ca să ştie pe cîte decese contează, iar UE face contabilitate amabilă, China a suprimat militar şi administrativ epidemia. Apoi, a trimis, în Italia, 2 milioane de măşti de protecţie şi 1000 de ventilatoare. Sigur, era de preferat ca prietenii chinezi să se abţină de la prima livrare care a adus virusul, gratuit, în Europa. Dar natura umană fiind umană, asta se va uita. Mai ales că spitalele Italiei de Nord aveau, sîmbătă noaptea, exact 14 paturi disponibile la terapie intensivă. Ieri seară, nu mai era liber nimic. Sistemul medical căzuse şi tria pacienţii în funcţie de vîrstă. În Sud, unde spitalele sînt trainic înfrăţite cu mizeria unităţilor similare din Vaslui şi Constanţa, extinderea epidemiei va înlesni joncţiunea cu Togo. Coronavirus a dat curs liber tragediei care desparte ţările şi provinciile Europei, în dezvoltat şi condamnat, în rezervat pentru cremă şi garantat pentru cangrenă.
Nu ştim cînd şi cu cîte victime ne va părăsi Coronavirus. Dar e sigur că, la sfîrşit, vom intra într-o epocă istorică nouă în care centralizarea, marile reglementări colective ale vieţii şi execuţia bugetară de-a dreptul socialistă vor fi reguli de guvernare. Mica abatere libertară a individualismului occidental îşi caută cu aplicaţie sfîrşitul.
Am aflat, cu această ocazie tristă, că, bine hrănită şi la putere, ipocrizia liberală pune gînd rău vieţii dinafara dogmei. Ni s-a spus că naţiunea e un rebut şi că viitorul e global. Că vechea cultură e moartă şi că mişcările de populaţie sînt un semn de vitalitate. Că, între om şi planeta locuită doar de Greta, adolescenta dereglată, răspunsul corect nu e omul. Notăm, acum, că viaţa depinde de zeci şi sute de milioane de măşti şi costume de plastic salvator. Religia occidentală a binelui susţine că plasticul ne va omorî. E China, verde la peisaj şi moartă economic, viitorul planetar la care visează progresiştii occidentali?
Tot de ipocrizie ţine şi purtarea faţă de românii din diaspora. Sanctificaţi cîtă vreme au adus voturi, aceiaşi români din afară sînt, acum, blestemaţi: v-aţi uitat limba! veniţi la noi? nu vă mai place Italia? Şi, cu toate astea, foştii adulatori ai diasporei tac. Nici o campanie, nici o funduliţă la rever, nici un hashtag, nici urmă de „Şi eu sînt diaspora!” Ce era de bănuit e, acum, demonstrabil. Compasiunea şi solidaritatea, civismul şi dorul de dreptate, în varianta lor stradală şi afişată, sînt forme ascunse ale dorinţei de putere. Sîntem buni cu alţii doar dacă asta ne doboară adversarii şi ne face loc în fruntea mesei. Altfel, mîlc.
N-are rost să ne îngrijorăm Cîţuşi de puţin!
Se încarcă comentariile...
