Cinismul şi comportamentele extreme necreştine şi inumane în vreme de coronavirus

Foto Shuttertstock

Criza de coronavirus a avut deja ca impact, şi probabil se vor accentua în viitorul apropiat, tendinţele de schimbare profunda la nivel social, evident, dar şi la nivel psihologic şi comportamental pentru fiecare dintre noi, cu atât mai mult la nivelul comunităţilor, a societăţii în întregime.

Efectele separării, depărtării, izolării strict familiale se văd deja astăzi - la 3 săptămâni de la închiderea în casă, la 25 martie şi la o lună de la închiderea şcolilor, la 11 martie. Nu înseamnă că efectele sunt neapărat rele sau nefaste: după cum îmi spunea cineva, am reuşit să ne cunoaştem mai bine copiii şi să discutăm pe îndelete cu ei, ne-am reînvăţat cu viaţa tihnită de familie, am reuşit să ne oprim din alergătura nebunească zilnică a vieţii trepidante şi aglomerate, iar pentru mulţi, măsurile au însemnat revenirea la cititul unei cărţi – care, alături de spălatul temeinic pe mâini, ar fi la marile plusuri ale crizei pentru umanitate în întregime.

Fireşte că nu putem nega şi consumarea a nenumărate drame, de la cele existenţiale la cele familiale neaşteptate: divorţuri, certuri, situaţii inacceptabile precum celebra autoizolare alături de cel pentru care deţineai restricţii în justiţie pentru violenţă conjugală. Se consumă de asemenea, de cele mai multe ori în linişte, drame umane greu de anticipat, numeroase, determinate de schimbarea bruscă a comportamentului uman prin recluziunea acasă, între patru pereţi. Vizaţi, în special, sunt cei din zona adolescenţilor şi tinerilor, obişnuiţi să iasă şi să-şi ducă viaţa în exterior cu prietenii şi prietenele, dar cu efecte la toate vârstele. Să nu uităm că avem copii acasă şi bătrâni complet izolaţi din 11 martie. Şi nu e sfârşitul: cel mai probabil ne mai aşteaptă măcar o lună de autoizolare.

Criza de coronavirus şi impactul asupra omului, societăţii, psihicului uman

Deci dincolo de criza medicală dată de tratarea bolii în sine şi de presiunea asupra sistemului sanitar românesc, de schimbările pe care le va produce în politică, leadership, democraţie şi în relaţiile internaţionale, criza de coronavirus are un impact major asupra societăţii, omului, psihicului şi comportamentului uman. E normal, e natural, schimbarea bruscă şi rămânerea un termen îndelungat între patru pereţi, pentru cei care nu au casă cu curte, sau în acelaşi spaţiu pentru cei care respectă regulile impuse de autorităţi, nu avea cum să nu se încheie fără urmări.

Şi cu cât această situaţie se va prelungi, întreaga societate umană, noi înşine, care trecem prin aceste etape – nu prin război, Doamne fereşte, ca bunicii noştri, e până la urmă o situaţia raţional consimţită şi înţeleasă de toţi – cu atât schimbările pot fi mai profunde sau de durată. Râdea un hâtru prin internet că va trebui adusă Armata să ne scoată din case, la final. Poate nu, din contra, e posibil ca să regăsim, majoritatea dintre noi care avem un serviciu, plăcerea, dorinţa şi nevoia de a reveni la lucru, în final.

Totuşi se petrec câteva fenomene negative, chiar dacă ele erau anticipate din timp. Am anticipat şi noi, le-am înregistrat germenii chiar de la începutul lui aprilie, mai ales în spaţiul discuţiilor în zona internetului, chiar dacă le aşteptam mai târziu. Pentru că, după momentul de frică, spaimă, dezorientare şi haos în mintea fiecăruia, după ce am dat iama în magazine după provizii şi alţii prin Nordul Marii Britanii au început să demonteze cablurile de internet şi să bată muncitorii – urmare a celebrului fake news despre reţelele 5G care ar fi adus virusul pe undele radiaţiilor ce însoţesc comunicarea –, a intervenit plictiseala, tentaţia frondei la adresa autorităţilor, dorinţa de a reveni la obişnuinţe şi resimţirea tot mai acută a neplăcerilor izolării forţate.

De la oboseala autoizolării la cinismul reprobabil: scapă cine poate!

De fapt a intervenit ceea ce anticipam pentru cea de a doua fază a recluziunii forţate, a respectării măsurilor stricte, după ce momentul de început de panică se va fi estompat - cu toate efectele sale, aglomerare, luat bani din bancomate, făcut provizii inutile, toate cu efect contrar îndepărtării sociale şi evitării răspândirii rapide a virusului: oboseala autoizolării. Însă în evaluarea iniţială, aşteptam acest moment combinat cu sărbătoarea pascală, cu obişnuinţa slujbelor mamut, a comunităţii religioase largi şi a vizitelor pe la toate rudele. În nici un caz nu cu un debut atât de intempestiv de ziua păcălelilor.

Evident, există şi o fază a treia: cea mai complicată, mai reprobabilă şi inumană, cinismul motivat economic, religios sau existenţial. Din păcate, această fază a izbucnit chiar înaintea Paştelui catolic, chiar în aceste zile, şi ameninţă să se accentueze în toată această perioadă. E adevărat că măsurile de distanţare socială şi de izolare acasă au demonstrat, pentru cine mai avea rezerve sau semne de întrebare, dubii sau nelămuriri, că Omul este o fiinţă socială, că nu putem trăi decât în cuplu, familie, comunitate şi în societate. Însă faza cinismului în prag de Paşti subliniază şi ceea ce e mai grav, mai condamnabil şi mai respingător în fiinţa umană, acolo unde raţiunea şi respectarea regulilor, ba chiar statutul de om este depăşit de porniri şi neastâmpărul intern al fiinţei umane, cu origini deloc Christice.

Modul în care se manifestă cinismul azi ţine de respingerea regulilor şi a respectului solidar pentru întreaga omenire, ci îmbrăţişarea egoistă a drumului ce marchează afirmarea individualităţii omului puternic, intangibil, superior fizic, care înfrânge natura chiar dacă trebuie să-şi lase în urmă, sacrificându-i, pe semenii mai expuşi şi mai vulnerabili.  Avem astăzi peste tot prin internet supraoameni închipuiţi, desprinşi parcă din scrierile lui Nietsche şi spiritualitatea lui Zaratustra, în forme la fel de reprobabile ca şi teza arianismului care a adus atâta năpastă omenirii în secolul trecut, şi care a ajuns să fie vehiculat, în esenţă, pe scară largă, prin comunicările şi bravadele nu numai din spaţiul virtual, ci şi din presa de audienţă de prim plan.

Iar cinismul de această factură are trei componente: economică, religioasă sau existenţială. Şi naraţiunile sună cam aşa:

• Cinism economic: Nu mai pot, nu mai am cu ce trăi, o să-mi pierd locul de muncă, se fac reduceri de personal şi ăştia mă dau afară, trebuie să muncesc, să aduc o pâine copiilor pe masă. Nu contează că mă expun, nu contează că virusul ia şi tineri şi bătrâni, că-mi expun părinţii, trebuie să muncesc pentru că nu mă descurc economic. (Imaginile din Italia cu oamenii disperaţi care vor să-şi redeschidă micile magazine de cartier sunt folosite şi susţin aceste porniri şi abordarea cinică.)
• Cinismul de natură religioasă: Paştele e cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, sunt creştin, cum să amân Paştele, să nu-l respect, Dumnezeu mă va ajuta, am fost la Biserică de când eram mic, an de an, fără nici o sincopă, nu o să-mi desfacă legătura cu Dumnezeu un virus, pandemia asta invizibilă.
• Cinismul existential: Nu mai pot sta încasă, mi-e rău de stat înăuntru, mă sufoc cu geamul deschis, trebuie să mă plimb, să văd oameni, să vorbesc să strâng mâini, să-i simt şi pe alţii aproape. Înnebunesc cu totul, trebuie să fac ceva, familia nu mi-e de ajuns, m-am plictisit şi mă sting, nu voi mai fi bun de nimic după ce trece, mă anteantizez ca fiinţă umană.

Cinismul de Paşte: nimic creştin şi uman, doar egoism arogant

Fără să vreau să neg cazuri particulare, boli psihice sau efecte ce pot fi declanşate de izolare, mai ales în cazul celor singuri, totuşi cinismul în Săptămâna Mare, în prag de Paşti, nu are nimic creştin sau de respect al umanităţii din noi. Mai ales când el nu vine de la oameni săraci, în nevoi, izolaţi sau cu imposibilitatea de a supravieţui, ci de la cei mai răsfăţaţi membri ai comunităţilor noastre. Cei care umplu de obicei cluburile şi barurile, sparg bani nenumăraţi ai părinţilor, se ocoupă cu te miri ce. Au şi televiziune, şi filme pe alese, şi internet, şi comunicare telefonică şi online cu cine vor. Doar că nu ştiu să trăiască izolaţi cu ei şi gândurile lor, să le pună în ordine, să stea şi să se bucure cu familiile lor. Aşa cum nu ştiu să respecte reguli şi norme. Sau nu vor.

Da, experienţa asta ne poate arăta şi această latură a omului modern, rapid, interconectat şi rupt de umanitate, plonjat în viteză şi superficialitate: lipsa capacităţii de a interioriza, de a reflecta, de a medita, de a gândi, până la urmă, de ce nu. De a gândi profund şi fundamental, asupra unor lucruri importante şi mai puţin practice precum benzina la maşină, grădiniţa copilului sau ce comand de mâncare azi. E o regăsirea a sinelui care poate fi necesară, o oprire din caruselul de lumini, senzaţii şi emoţii fragmentare şi superficialitate pentru a reveni la fundamente şi lucruri esenţiale.

Cum scăpăm de a doua cocoaşă a izbucnirii crizei după Paşti

Urmează sărbătorile de Paşte. Un Paşte în familia restrânsă. Fără a merge la biserică, fără a hăuli pe străzi sau a lansa focuri de artificii, într-o falsă contopire cu divinitatea în modul cel mai rudimentar. Un Paşte cu interiorizare şi familia apropiată, care reflectă cel mai bine umanitatea şi credinţa. Ne-o cer şi Patriarhul BOR, Prea Fericitul Daniel, şi Sanctitatea Sa Papa Francisc, şi Episcopul romano-catolic, o descrie şi o probează prin model Preşedintele României, Klaus Werner Iohannis, o impun prin reglementări stricte Ordonanţele Militare. Un sacrificiu mic pentru fiecare, o realizare mare pentru toţi semenii noştri, mai ales cei mai vulnerabili.

Învierea vine şi cu posibilitatea ca, împreună, să scurtăm perioada de recluziune şi mai ales să evităm lansarea celei de a doua cocoaşe. Primul vârf ar trebui să-l trecem, cel mai probabil, pe 20-21 aprilie. Luna de stat în casă şi distanţare socială, aşa cum am respectat-o, ne-a permis să reducem impactul primului val. Dacă evităm să facem din Paşte declanşatorul unui al doilea val, mai mare, mai virulent şi mai tragic pentru noi şi semenii noştri, cu mult mai mulţi morţi, atunci poate terminăm odată, mai repede, această criză, şi revenim, cât de cât, la obişnuinţele noastre.

Dacă nu, pe 5-10 mai ne aştaptă valul doi şi, cel mai probabil, însă o lună de situaţie excepţională, care, de data asta, va durea, rău de tot! Mai tare decât o resimţim poate, de acasă, din faţa televizoarelor, majoritatea dintre noi, norocoşii care nu au rude şi cunoştiinţe între cei contaminaţi sau decedaţi. Poate traversăm, pe nesimţite, criza cu mult mai puţini morţi decât am fi putut avea – şi decât înregistrează deja alţii din Europa şi de peste Ocean – şi, dacă se poate şi cu costuri moderate în zona medicală.

Să petrecem cu toţii cu bine şi sănătoşi Pessah-ul evreu, Paştele Catolic, Paştele Ortodox. Acasă, în linişte şi pace!